Să ne amintim de Constantin Brâncuşi

Zilele trecute, când am auzit prima dată vocea lui Constantin Brâncuşi, m-am simţit ca într-o biserică, unde prezenţa Domnului e mai pregnantă, nu ca  afară, unde cam uităm de El. Mi s-a întâmplat aşa poate şi din cauza faptului că, în capul meu, Brâncuşi este un fel de sfânt, sau sihastru, mai ales pentru modul în care a trăit şi creat.

O voce uşor răguşită, oarecum firavă pentru o barbă ca de Patriarh, din mijlocul căreia iese cu greu la vedere.

Marele Meşter ne vorbeşte într-un filmuleţ despre ”Coloana Infinitului” care, în concepţia lui, sprijină bolta cerească, care porneşte de la ideea de sfredel, dar care îi mai oferă omului posibilitatea de a se înălţa cât mai sus, pentru a vedea lumea în orizonturi tot mai îndepărtate...

Mă aşteptam ca vocea lui să fie mai consistentă, mai joasă, mai puternică, nu melodioasă şi plină de o cuceritoare sfinţenie. În imaginaţia mea, aşa trebuia să fie glasul unui om care, la sfârşitul vieţii sale pribege, a hotărât să doneze României o avere uriaşă, constând în opere de artă, inclusiv în Atelierul său de creaţie, care ar fi putut fi vizitat acum, de către o lume întreagă, la Bucureşti, nu la Paris.

Dar, România era condusă atunci de nişte imbecili, importaţi cu sila de la Moscova, înconjuraţi de „cozile de topor” locale, care l-au refuzat, considerându-i lucrările geniale drept „burgheze” şi „retrograde”. Astfel, nu a mai mirat pe nimeni că Brâncuşi  a devenit peste noapte cetăţean francez, rămănând „Constantin Brancuzi” până azi, şi în veac.

Cu aceeaşi voce scăzută, care inspiră astăzi atâta respect, a cucerit-o pe Maria Tănase, stăpâna vocii de aur a cântecului popular românesc, a sufletului românului în integralitatea sa, pus pe note muzicale, cu o sensibilitate şi o dăruire unice. Legenda spune că că cei doi geniali s-au iubit, că Maria s-ar fi dăruit  bărbosului singuratic de mai multe ori. Foarte bine, păcat că nu au fost şi urmaşi.

Cuvintele vorbite pe care ni le dăruieşte după atâţia ani Constantin Brâncuşi, al nostru, al francezilor, dar şi al tuturor, ni-l aduc pe Marele Meşter mai aproape de noi, de generaţiile care nu s-au putut bucura că au fost contemporane cu el. Cu aceeaşi voce, care îl face mai prezent, mai viu, el s-a adresat lumii întregi, parcă strigând: „Iată opera mea, care nu ar fi existat dacă nu m-aş fi inspirat din ce a dat mai bun poporul român de-a lungul mileniilor sale de existenţă”.

Cum ar reacţiona România de azi dacă ar mai apărea un Brâncuşi, dacă acesta, aflat în străinătate, ar repeta gestul donaţiei? Cu siguranţă, la fel, atâta timp cât cultura, un fel de cenuşăreasă a atâtor guvernări, este dată pe mâna lui Kelemen Hunor şi a UDMR-ului, care vor să facă din Transilvania a doua Ungarie, în timp ce marii noştri oameni de cultură stau pitiţi pe te miri unde, iar politicienii au grijă de un singur lucru: să se încaiere între ei, nicidecum să se gândească la ţară, la problemele ei.

În ţara lui, Brâncuşi nu e cinstit cum se cuvine. Singurul geniu al României care se bucură de un tratament adecvat este George Enescu. Despre Brâncuşi se mai vorbeşte în ştirile agenţiilor de presă internaţionale, când o sculptură de-a sa a fost vândută din nou cu o sumă record. Cât despre Hobiţa, ea a rămas, timp de 25 de ani, un punct obscur pe harta turismului românesc. Un subiect controversat continuă să fie şi aducerea în ţară a osemintelor Marelui Meşter.

Apoi, de curând s-a pus problema cumpărării unei capodopere brâncuşiene, „Cuminţenia pământului”, aflată în proprietatea unui particular bucureştean. Răspunsul lui K.Hunor a fost unul uşor de ghicit: „Nu avem bani”, dar nu a întreprins nimic în direcţia dorită, iar lucrarea va ajunge desigur în mâna străinilor.

În astfel de situaţii disperate, revoltătoare, românii se mai adresează instituţiilor de care depinde o revenire la normal. Oare cum ar fi ca un grup de cetăţeni bine intenţionaţi să se adreseze, în această privinţă, Ministerului Culturii, când ştim că acolo interesele româneşti în domeniu sunt aruncate la coşul de gunoi? Exemple şi argumente sunt cu nemiluita, dar nu e cazul să le detaliem aici. Oare cât timp vom mai avea de a face cu un Minister Maghiar al Culturii Române?

Imagini document cu Constantin Brâncuşi, sculptând Coloana Infinitului