Romi frumoşi

La începutul săptămânii trecute, în Cholet, o localitate din vestul Franţei, viceprimarul Gilles Bourdouleix a participat la o acţiune de evacuare a unei tabere de nomazi, care-şi ridicaseră corturile  pe o proprietate privată.

În tămbălăul iscat după ce romii l-au gratulat cu salutul nazist, edilul a răbufnit cu năduf: „Hitler nu a putut omorî destui!”. Evident, a fost taxat dur de către presă, justiţia s-a sesizat imediat, insul a fost exclus din partid.

După doar câteva zile, absolut din întâmplare, am avut ocazia să cunosc eu însumi un alt viceprimar, al sectorului 6, care se confruntă şi el cu problema romilor.  Se numeşte Gabriel Petrea, are 29 de ani şi este un politician complet pe dos faţă de cei pe care i-am cunoscut până astăzi: vorbeşte fără afectare, este sincer până la plăsele, ştie să-şi asculte cu atenţie interlocutorii, este expert în finanţări europene dar, mai ales, munceşte până la epuizare, cu o pasiune pe care nu ţi-o poate dărui decât bucuria extremă a lucrului. 

Unul dintre  proiectele lui de suflet, în care este implicat alături de Asociaţia „Romano ButiQ” şi organizaţia KCMC, este „Muzeul Culturii Romilor” (cel mai mare din Europa!), care se construieşte în cartierul Giuleşti-Sârbi, pe marginea şoselei Săbăreni, şi care va fi inaugurat la începutul acestei toamne. Conceptul senzaţional al acestui muzeu le-a fost prezentat în amănunt domnului Dominique Be, Deputy Head în cadrul DG Employment al Comisiei Europeane, şi doamnei Aurora Ailincăi, Consilier al Reprezentantului Special al Secretarului General al CE pentru Problemele Romilor, de către prietenii săi, evident!, romi. Nişte, de asemenea!, tineri dezinvolţi şi fermecători, tobă de carte, cu viziuni civilizatorii clare şi seducătoare. Edificiul cu pricina nu va fi o simplă incintă de expunere a unor artefacte, nu un muzeu de artă, nici unul exclusiv etnografic ci, mai degrabă, un forum de comunicare inter şi intra etnică, nu un templu, ci un suport al dezbaterilor menite să faciliteze înţelegerea şi autoînţelegerea fenomenului ţigănesc din România şi de aiurea. Câteva dintre secţiuni sunt revelatorii: „Rituri funerare şi credinţe”, „Rituri şi obiceiuri de mariaj şi înrudire”, „Rituri ale naşterii”, „Ospitaliate”, ”Holocaustul şi deportările”, „Staborul”, „Aurul” sau „Noua migraţie”. În plus, un spaţiu permanent va fi alocat expoziţiilor tematice, atelierelor de meşteşuguri şi de dans, evenimentelor culturale, proiecţiilor de filme.

Întâlnirea cu aceşti tineri tonici mi-a dat peste cap toate preconcepţiile pe care le aveam atât despre politicieni, cât şi despre ţigani.  Şi, dacă ar mai fi trăit, l-ar fi liniştit şi pe Maestrul Johnny Răducanu, care, acum câţiva ani, îmi mărturisea cu îngrijorare: „Domnule, dacă românii care au în mână pâinea şi cuţitul nu se grăbesc să găsească soluţii serioase şi să trimită ţigănetul la şcoală, va fi dezastru! Ăştia nu au dialog! Merg şi se înmulţesc în întunericime, ei dau cu unghiile, înţelegi? Animale sălbatice, ţigănetul! Trebuie luat cu cultură! Nu altfel!”.