Regele Carol I, „Dicţionarul limbii române“ şi posteritatea

În general, dintre dicţionarele limbii române, lumea nu cunoaşte decât DEX-ul. Despre marele „Dicţionar al Limbii Române“ însă, dicţionarul-tezaur, cum a mai fost numit, care ar fi trebuit să ne arate patrimoniul limbii noastre în întreaga sa existenţă scrisă, nu se mai ştie nimic. Pare „îngropat“ pe vecie pe rafturile câtorva biblioteci. Dumneavoastră aţi avut curiozitatea să îl cunoaşteţi?

Să îmi fie îngăduit să republic pentru cei care nu au avut în mână Dicţionarul Limbii Române prima din cuvântările regelui Carol I (cea din 1884), patronul dicţionarului, aşezată de Sextil Puşcariu, coordonatorul lucrării, în fruntea primei fascicole a acestuia − literele A şi B −, ieşită la lumină în 1913, sub egida Academiei.

„Având onorul de a fi membri ai acestei adunări, Regina şi Eu venim totdeauna cu bucurie în mijlocul d-voastre, spre a ascultă discuţiile voastre ştiinţifice, pe care le urmărim cu un interes neîncetat. Însă cum poate să fie altfel, când lucrările de căpetenie ale Academiei sunt istoria şi limba, temeliile existenţei noastre naţionale? Ţara datoreşte astăzi Academiei un şir de documente istorice, ascunse până acum şi care au fost scoase din întunerec prin ostenelile neobosite ale membrilor ei, răspândind nouă lumină asupra trecutului neamului românesc. Nu mai puţin însă trebuie să ne ocupăm şi de viitor… de limba noastră, care s-a păstrat neatinsă în câmpiile roditoare ale Dunării, în plaiurile măreţe ale Carpaţilor, aceste ţinuturi încântătoare, descrise cu măiestrie şi în o limbă aşa de curată de poetul nostru popular V. Alecsandri. Ce sarcină mai dulce poate avea Academia decât a lua sub paza sa această limbă veche, pe care poporul o înţelege şi o iubeşte? Menţinem dar aceste frumoase expresiuni întrebuinţate de străbuni, şi nu ne temem de cuvinte care au căpătat de veacuri împământenirea: Superflua non nocent.

Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte pentru o însuşire, care trebuie să fie mândria fiecărui popor, care trebuie să fie scrisă pe steagul fiecărei armate: voinicie, vitejie, bravură, eroism? Să ne ferim însă de o îmbelşugare de expresiuni moderne, care, nepunând o stavilă la timp, va înstrăina poporului limba sa.

Am fost îndemnat a rosti aceste câteva cuvinte prin dragostea pe care o am pentru frumoasa şi bogata limbă română şi fiind încredinţat că dorinţa mea — îndrăznesc a zice şi a Academiei — nu va rămânea un «pium desiderium».

Supun dar la chibzuirea d-voastre, dacă nu ar fi folositor de a face un fel de «Etymologicum magnum Romaniae», conţinând toate cuvintele vechi, care altmintrelea vor fi pierdute pentru generaţiunile viitoare: Verba volant, scripta manent.

Spre a sprijini această întreprindere, pentru care patru, cinci, şase ani vor fi trebuincioşi, pun în fiecare an modesta sumă de şase mii lei la dispoziţia Academiei.

Într-adevăr, lucrarea aceasta este foarte întinsă, poate că nemărginită; să ne amintim însă cuvântul lui Horaţiu: Est modus in rebus, sunt certi denique fines şi sunt convins că opera Academiei, care îşi va ridica şie-şi un monument nepieritor, va fi încoronată de o izbândă fericită.“

Iată că trecut mai bine de o sută de ani şi Dicţionarul Limbii Române nu este disponibil marelui public aşa cum ne-am fi dorit.

Primele fascicule, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, au fost publicate între 1913 şi 1949 (literele A, B, C, D-DE, F, I, J-LACUSTRU). Din 1965 şi până în 2010, sub mai mulţi coordonatori, a apărut şi restul fasciculelor. Iată şi cronologia publicării:

Seria veche: 1913, A, B; 1934, F, I; 1937, J – LACUSTRU; 1940, C; 1949, D-DE.

Seria nouă: 1965, M; 1969, O; 1971, N; 1972, P – PĂZUI; 1974, PE—PINAR; 1975, R; 1977, PÎNĂ — POGRIBANIE; 1978, Ş; 1980, POGRIJENIE — PRESIMŢIRE; 1982, T — TOCĂLIŢĂ; 1983, TOCĂNA — TWIST; 1984, PRESIN — PUZZOLANA; 1986, S — SCLABUC; 1987, SCLADĂ — SEMINŢĂRIE; 1990, SEMN — SÎVEICĂ; 1992, SLAB — SPONGHIOS; 1994, SPONGIAR — SWING; 1994, Ţ; 1997, V — VENI; 2000, Z; 2002, U; 2002, VENIAL – VIZURINĂ; 2005, W, X, Y; 2006, D – DEÎNMULŢIT; 2006, DEJA – DEŢINERE; 2007, DEŢINUT – DISCOPOTIRIU; 2008, L – LHERZOLITĂ; 2008, LI – LUZULĂ; 2009, DISCORD – DYKE; 2009, E – ERZAŢ; 2010, ES – EZREDEŞ; 2010, J, K, Q.

Am să reproduc aici unul din articolele dicţionarului (cu ortografia actualizată):

ACADEMÍE s. f. „Académie". — 1°. † Şcoală înaltă, care de obicei nu avea, ca universitatea, toate facultăţile. Fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filosofie la Academia din Socola. EMINESCU, N. 52. Chiar şi în înţeles de „universitate“. Vai! tot mai gândeşti la anii, când visam în academii, Ascultând pe vechii dascăli, cârpocind la haina vremii, idem, P. 230. | P.ext. Aşezământ privat, în care se învaţă practica mai adâncă a unor arte sau meşteşuguri. Academia de muzică şi artă dramatică din Bucureşti (cfr. c o n s e r v a t o r). Absolvent al academiei de croitorie din Dresda. Academie de biliard. || 2°. Societate de scriitori şi de învăţaţi (în unele ţări şi de artişti) recunoscută ca instituţie de stat. Membrii ei se aleg pe viaţă de colegii lor. Analele Academiei Romane. | Spec. Academie = „Academia Română". Şedinţele Academiei se ţin Vinerea. [Accentuat de unii după lat. şi: académie].

— N. din fran.

Să comparăm acum acest articol cu corespondentul său din DEX (2009):

ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învăţaţi, de literaţi, de artişti etc. creată pentru dezvoltarea ştiinţelor şi a artelor; înaltă instituţie culturală care reuneşte pe cei mai de seamă savanţi şi artişti. 2. Şcoală de învăţământ superior. [Acc. şi: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.

Nu voi discuta aici diferenţele între cele două articole, întrucât menirea acestor dicţionare este diferită, dar nu putem să nu fim impresionaţi de bogăţia şi claritatea celui dintâi. De ce nu ar fi această operă un bun public? Iată faptele.

Este evident că o redactare pe parcursul a o sută de ani nu poate fi nici omogenă, nici completă, nici încheiată. Cum este lesne de imaginat, s-au succedat mai multe norme ortografice, bibliografia a cunoscut modificări, nu a fost cu putinţă revizia fasciculelor deja publicate, consemnările şi completările făcându-se pe fişe interne greu utilizabile astăzi. Prin urmare, o nouă ediţie, sub forma unei baze de date lexicale, se impune ca prioritate naţională. Aceasta este pe deplin posibilă, în acord cu lexicografia actuală, cu aplicaţiile acesteia şi cu resursele informatice care pot fi disponibilizate, căci o nouă ediţie nu poate fi decât electronică, beneficiind de avansurile lexicografiei asistate de computer.

Acestea fiind constatări de bun-simţ, este firesc să cerem cu fermitate statului român, Academiei Române, desăvârşirea aceste opere majore a culturii naţionale pentru care, în opinia noastră, sunt cel puţin necesare:

• elaborarea unei bibliografii evolutive, pe criterii pur ştiinţifice, acoperitoare a lexicului, fără nicio excludere sau includere din motive extralingvistice;
• crearea unui corpus electronic al limbii române, pe baza bibliografiei, care să permită reperarea, atestarea şi descrierea evoluţiei termenilor acestui dicţionar;
• crearea unei baze de date lexicale, cu toată informaţia existentă sau revelată în viitor, şi care să permită redactarea, omogenizarea, verificarea, completarea, actualizarea şi editarea electronică şi în format tradiţional a dicţionarului sau a unor subansambluri ale acestuia, cum ar fi dicţionarele specializate;
• crearea unui observator al limbii române care să permită cercetarea faptelor şi tendinţelor recente din presă, documente oficiale, aparţii editoriale etc. şi care va alimenta, periodic, corpusul.

Pentru a duce la bun sfârşit acest deziderat este necesar, de asemenea, un management modern al instituţiilor direct implicate, conlucrarea cu entităţi publice şi private interesate şi, mai presus de orice, o finanţare corespunzătoare pe întreaga perioadă de lucru, precum şi întreţinerea acestei baze în viitor.

Îndocându-mă la textul regelui Carol I, mă întrebăm oare de ce la noi nu mai este posibil să facem ceea ce este imperios să fie făcut? Ce instituţii sunt acestea care se pretind continuatoare ale celor întemeiate de bunul rege? Ce Academie este aceasta cu nenumărate institute subordonate, dar care şi-a pierdut menirea? Cine sunt academicienii proeminenţi, plini de bani, cu funcţii de decizie, şi care şi-au condamnat institutele pe care le patronează la ineficacitate, indigenţă şi umilinţă? Ce fel de posteritate suntem noi, cei cărora nu ne mai pasă de limba şi de istoria noastră? Nicicând ca astăzi, republica „europeană“ nu-şi arată, prin nepăsarea faţă de limba şi de istorie, batjocoritorul ei dispreţ pentru cultura naţională.

Scria Teodor Baconschi, zilele trecute, pe Facebook: „Toţi regii României au fost susţinătorii şi chiar prietenii elitei intelectuale a ţării. Au ştiut să o delimiteze în funcţie de merite clare, au cultivat oamenii de valoare, i-au sprijinit instituţional şi financiar. Asta e diferenţa majoră − cu impact naţional − dintre ce a fost şi ce a urmat. Restul e televiziune.“