Mai presus de scriitori, din care dăm mereu citate de referinţă în gramatici, îndreptare şi dicţionare, îngrijitorii de ediţii şi revizorii de carte sunt adevăraţii gardieni ai bunei punctuaţii. Lor li se cuvine omagiul nostru, mai ales astăzi când nimeni nu mai pare să-i preţuiască cum se cuvine.

Citesc cu tristeţe şi, uneori, cu lehamite texte administrative sau jurnalistice cotidiene şi constat că acestea sunt tot mai şubrede (şi) din acest punct de vedere. Ar trebui ca mulţi ani de acum încolo, poate decade, niciun text să nu mai fie publicat în România fără avizul unui expert în ortografie şi punctuaţie dacă dorim să încheiem tranziţia spre diletantism, să restaurăm limba cultă şi să dăm un rost major şcolii.

Revenind, punctuaţia stabileşte relaţiile dintre sintaxă şi idei (semantică), fie că avem în vedere propoziţia, fie că ne preocupă fraza sau paragraful. Pe de altă parte, prin semnele folosite, punctuaţia face posibil citirea corectă (chiar şi în gând), marcând intonaţia , ritmul şi pauzele.

Istoric vorbind, punctuaţia limbii române datorează enorm celei franceze, dar şi şcolii lingvistice româneşti. Pentru cei interesaţi, cea mai la îndemână sursă academică o găsim azi pe pagina DEXonline, fiind o preluare, din păcate incompletă, din DOOM, 2002 (https://dexonline.ro/articole). Şi tot sub aspectul influenţelor, sistemul anglo-saxon, copiat adesea fără discernământ, a debilitat neînchipuit de mult nu doar lexicul, ci şi ortografia şi punctuaţia limbii noastre. Dacă mai adăugăm şi deficitara formare şcolară, debilitatea culturală şi chiar principială, precum şi absenţa modelelor, putem conchide că daunele sunt multe şi aproape imposibil de îndreptat fără o schimbare radicală de poziţii.

Grupajul de articole pe care îl dedic de acum înainte punctuaţiei va abandona, pe cât posibil, limbajul sintacticii pentru simplul motiv că publicul larg nu îl stăpâneşte. Vom încerca, aşadar, să spunem esenţialul în cel mai simplu limbaj cu putinţă.

PUNCTUL

Ca semn diacritic (care însoţeşte litera), punctul se întrebuinţează la scrierea literelor mici „i” şi „j”. De aici şi expresia „a pune punctul pe i” care înseamnă „a atrage atenţia asupra ceea ce este esenţial într-o discuţie, a spune ceea ce trebuia spus, a trage o concluzie”.

Ca semn ortografic, punctul este folosit în abrevieri, aşa cum am arătat în articolul de săptămâna trecută. Punctul de abreviere poate fi folosit şi în scrierea numerelor naturale începând cu 1 000 (de exemplu, 1.234.567). De asemenea, poate fi folosit la scrierea datei (15.01.1850), a numerelor de telefon etc.

Punctul este, tradiţional, un semn de punctuaţie, de vreme ce de la el îşi trage numele această ramură a lingvisticii (fr. ponctuation < ponctuer + -ation; cf. forma înv. punctuation, 1522, şi lat. punctum).

Vechii greci foloseau la începuturi scrierea continuă. Când, în secolele al III-lea şi al II-lea î.H. a apărut primul sistem de punctuaţie, acesta era format din trei puncte puse deasupra, la mijloc şi în partea de jos a rândului, în funcţie de lungimea pauzei. Cel de sus era punctul forte. Din aceste trei puncte au derivat, mai târziu, punctul, punctul şi virgula şi virgula actuale, toate fiind semne de pauză.

*

Punctul indică sfârşitul unei propoziţii sau fraze enunţiative. Este semnul care impune o tăcere mai lungă în comparaţia cu pauza cerută de celelalte semne de pauză. Folosirea punctului nu este însă dictată de lungimea propoziţiei sau a frazei, nici de utilizarea în acelaşi enunţ a altor semne de punctuaţie. Este suficient că propoziţia sau frază să nu aibă o legătură gramaticală cu cea care urmează pentru a se putea folosi punctul. În scris şi în tipografie, punctul este urmat de un spaţiu alb, iar propoziţia sau fraza următoare începe cu iniţială majusculă la primul cuvânt, oricare ar fi natura morfosintactică a acestuia.

„În dosul portiţei Ana pândea cu inima cât un purice[.] Auzise larma de la Avrum şi se strecurase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă[.] Îi tremura sufletul să nu i se întâmple ceva[.] Ar fi ieşit în uliţă, dar îi era frică să nu scârţâie portiţa şi să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la horă[.] Văzu apoi cum îl duceau pe George şi-şi făcu cruce, mulţumită că cel zdrobit nu era Ion[.] Acum îl aştepta pe el, mişcată de mândrie şi parcă simţind cum îi creşte în inimă iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluieşte soarta oamenilor[.]” REBREANU, Ion

Şi un alt exemplu de stil „precipitat” unde paragraful abundă:

„11 şi jumătate, sâmbătă noaptea[.]

Clopotul de la mitropolie...

Un tun...

Lache trece podul de la Palatul Justiţiei în direcţia sud[.]

Al doilea tun...

Lache a intrat în curte la Doamna Bălaşa[.]

În biserică nu mai e loc[.]

Lache stă afară... Se închină... Cuprins de o adâncă evlavie, îşi aduce aminte cu dor de părinţii lui de la Otopeni[.]

Încet-încet, tot vârându-se, reuşeşte să suie treptele de la intrarea templului[.]

Aude corul... dar nu poate vedea decât marele policandru, învăluit într-o ceaţă groasă[.]

Se ridică în vârful picioarelor, rezemându-se cu mâinile întâi pe umerii unei cocoane, care-l face obraznic şi măgar, pe urmă pe una dintre coloanele de marmoră imitaţie[.]

Stă câteva minute cu capul întins şi în vârful picioarelor[.]

Parcă ar vedea mai bine aşa, însă o gheată, a din dreapta, îl supără când stă în vârful picioarelor[.]

Lache rabdă cât rabdă, apoi se hotărăşte să se mai lase şi pe călcâie[.]

Lumânările se aprind[.]

Lache scoate din buzunar o portocală, îi trage coada afară şi ia, de la cucoana care l-a făcut măgar şi obraznic, lumină[.]” CARAGIALE, La Paşti

Ce învăţământ putem trage de aici? Folosirea punctului, felul cum punctează scriitorii ţine mai mult de stilistică decât de gramatică. Lungimea frazei depinde de stil. Vom lua, spre exemplu, o frază amplă, dintru-un scriitor clasic, şi vom încerca o „decupare” mai „alertă”:

„Junele, a cărui atenţiune era aţintită la cea mai mică mişcare ce se petrecea, auzi şi el acest zgomot şi cu un aer în care se vedea foarte curat neliniştea, ridică de la pământ două cutii cu păstrăvi şi câteva găini; apoi vârî măchinăliceşte mâna în sân şi scoase un plic sigilat; iar după ce îşi strânse fermeneaua la piept şi-şi luă caucul din cap, lăsând să se vadă o căpăţână rasă peste tot şi numai în creştet cu vreo câteva fire de păr, luă o poziţie umilitoare şi aşteptă sosirea boierului[.]”, FILIMON, Ciocoii vechi şi noi

Iată şi varianta modificată, cu cinci [.] în plus:

Junele, a cărui atenţiune era aţintită la cea mai mică mişcare ce se petrecea, auzi şi el acest zgomot[.] Cu un aer în care se vedea foarte curat neliniştea, ridică de la pământ două cutii cu păstrăvi şi câteva găini[.] Apoi vârî măchinăliceşte mâna în sân. Scoase un plic sigilat[.] După ce îşi strânse fermeneaua la piept şi-şi luă caucul din cap, lăsând să se vadă o căpăţână rasă peste tot şi numai în creştet cu vreo câteva fire de păr, luă o poziţie umilitoare[.] Aşteptă sosirea boierului[.]

Oare cum este perceput textul modificat? Fiecare, desigur, va trage propriile concluzii.

Scriitorii moderni evită, de obicei, frazele lungi, baroce, datorită schimbărilor petrecute mai ales în sistemul lecturii (centrarea pe naraţiune şi dialog; nevoie de citire dintr-o privire a frazei pe diverse suporturi; mimarea oralităţii, a realismului; dorinţa de a putea controla receptarea, răbdarea cititorului, gradul acestuia de rezistenţă la fraze mai elaborate etc.) Iată ce ne mărturiseşte scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt, unul din autorii apreciaţi ai contemporaneităţii:

„… m-am surprins strângând rândurile, voind să nu păstrez decât esenţialul, să surprind în fulgerarea unei singure fraze ceea ce putea fi dezvoltat în mai multe paragrafe.

Scurt. Prea scurt. Ca viaţa lui Hristos...

De ce justeţea la mine înseamnă concizie? Este o calitate, sau un semn de neputinţă?

O frază mă înfioară mai mult decât un paragraf. Schiţa unei imagini mă tulbură mai mult decât o descriere completă.” (Eric-Emmanuel SCHMITT, Evanghelia după Pilat, Bucureşti, Humanitas, 2010)

*

Putem afirma că punctul marchează trei tipuri de pauză: pauza dintre propoziţii sau fraze care formează totuşi un bloc discursiv. Să ne imaginăm cadrul unui film şi insistenţa camerei asupra unui peisaj, personaj etc. A doilea tip este pauza de paragraf sau alineat, când se schimbă cadrul sau relatarea îşi schimbă direcţia. Este acel: „punct şi de la capăt”. În sfârşit, punctul care marchează finalul textului (dacă ultimul enunţ nu cere un alt semn) prin care scriitorul îşi încheie opera.

Dintre acestea, ne vom opri acum la analiza paragrafului. Ce este paragraful? Ce lungime trebuie să aibă un paragraf? Când trecem de la un paragraf la altul? Ce tendinţe se pot observa în textele recente?

Vizual ne reprezentăm cu uşurinţă paragrafele, chiar dacă azi nu este întotdeauna posibilă reproducerea unui spaţiu mai mare, alb, care le precedă. Majoritatea textelor redactate electronic preferă, după engleză, paragraful fără acel spaţiu care îl precedă. Paragraful poate fi mai amplu sau mai scut, după nevoile interne ale textului. Să exemplificăm cu un paragraf lung şi altul mai scurt:

„Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate; cu caravani de pânză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii; la încingătoare cu nişte călimări colosale de alamă; în cap cu cauc de şal, a cărui culoare nu se poate distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cârpit, şi purtând ca veşmânt de căpetenie o fermenă de pambriu ca paiul grâului, căptuşită cu bogasiu roşu; un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezemat de stâlpii intrării şi absorbit în nişte meditaţiuni care, reflectându-se în trăsurile feţei sale, lăsau să se vadă până la evidenţă că gândirea ce-l preocupa nu era decât planuri ambiţioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte şi obstacolele ce întâmpina în realizarea lor[.]”, FILIMON, Ciocoii vechi şi noi

„Noul ciocoi aşteptă până se depărtă vătaful, iar după aceea se coborî în curte şi, luând o pereche de desagi în care era o colecţiune de trenţe ce compuneau averea ce aducea el din casa părintească, sui scara cu repeziciunea vântului şi intrând iarăşi în camera sa îşi aşeză toate lucrurile pe la locul lor[.]”, FILIMON, Ciocoii vechi şi noi

În citatul anterior din Caragiale (La Paşti), paragrafele erau şi mai scurte şi se succedau telegrafic. Şi în acest caz, stilul este cel care decide lungimea paragrafului. Descrierile permit, în general, paragrafe mai lungi, atunci când preţuim detaliile, în timp ce naraţiunea foloseşte, de regulă,  paragrafe mai scurte.

Constat însă cu îngrijorarea, mai ales în publicistică, că autorii contemporani confundă fraza cu paragraful, altfel spus, toate frazele aduc, cred ei, idei noi. Oare aşa să fie sau, mai degrabă, nu mai ştim să construim un paragraf? Voi relua exemplul meu cu camera de filmare. Câtă vreme dorim să păstrăm acelaşi cadru, atâta ţine şi paragraful. Când decidem schimbarea cadrului, vom începe un nou paragraf. Scriitori clasici sunt modele din acest punct de vedere. Observaţi cum se succed paragrafele:

„Se legăna ciocârlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-a lungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la gară. Copiii, grămădiţi câte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi, de priveliştea cailor. Mihai mâna poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile tuturor se zugrăvea sănătatea si fericirea.

Întinderea câmpului se desfăşura într-o nespusă linişte de vară. De o parte, un lan de porumb îşi mişca vârful foilor nervoase, dând văzduhului un reflex de culoare verde, ce părea că îngraşe aerul; de partea cealaltă, Ialomiţa curgea domoală între două maluri joase, lăsând să se vadă o margine de Bărăgan, cu pârloagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase de vite, cu o turmă de oi ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a cărui dungă închipuită juca în arşiţa soarelui ca oglinda unei ape. Din prundul gârlei, cireada se urca pe un vad şi se îndruma cu greu la păşune. Câte un bou singuratec sta înfipt în marginea apei, cu capul întins înainte, neclintit, întrupând în nemişcarea lui pustietatea locului.

Când trăsurile ajunseră la capătul porumbului, trebuiră să se oprească. Jitarul sări din colibă, cu căciula în mână, şi deschise poarta de nuiele ce tăia drumul. Un câine slăbănog se repezi la picioarele cailor, lătrând din toate puterile şi gata parcă să-i înghită.

Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi rămase singur ca mai-nainte, în mijlocul câmpului.

După un sfert de ceas ajungeau la gară. Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de aşteptare ce se găsea, râzând şi sărind, spre marea mirare a ţăranilor cărăuşi. Mihai cu surorile lui mai mici şi cu Tincuţa; Elena cu patru copii împrejur; coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlă, jidanul de la han; Tănase Scatiu, care venise călare. Numai Saşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de urât coanei Diamandule. Toată lumea se uita la ceasornic cu neastâmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt şapte minute. Copiii, neavând voie să iasă pe peron, până la sosirea trenului, ţipau în sala de aşteptare ca într-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul sună. În fundul zării se vede locomotiva devenind din ce în ce mai mare, până se arată întreagă. "Daţi-vă la o parte, domnilor!" strigă lampistul gării.

Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. Copiii, cu mâna dusă la gură, se retrag cu un pas, speriaţi de zgomot. Toţi întreabă: «Unde-i, unde-i?»”, ZAMFIRESCU, Duiliu, Viaţa la ţară

*

Tot de punct se leagă şi linia punctată care este folosită ca semn pentru a marca o lacună în text sau o suprimare voită. În exemplul de mai jos, am tăiat intenţionat un paragraf pentru a ilustra acest semn:

„Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrâneşti şi sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stânga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.

…………………………………………………………………………………………………………………………

Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în curte cu strigăte şi saltanat. Atât el cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.”

*

Nu se pune punct după titlul unei lucrări (literare, muzicale, ştiinţifice), al unui capitol etc.

NOTĂ: Dacă titlul are şi subtitlu, atunci se pune punct după titlu în referinţe bibliografice: Costache NEGRUZZI, Negru pe alb. Scrisori la un prieten…