Punctuaţia limbii române. Apostroful

În limba română, apostroful este un semn folosit în ortografie. Istoria lui este aproape la fel de lungă ca şi cea a punctului. Îl moştenim de la greci şi latini, pe linie cultă, dar folosirea lui în limba noastră scrisă este astăzi destul de limitată.

O bună definire a apostrofului o găsim în Dicţionarul de termeni lingvistici (1998):

APOSTRÓF s. n. (< fr. apostrophe, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă ('), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las' pe mine” (absenţa lui ă); „Cin' ţi-a dat-o?” (absenţa lui e); „Ce faci, dom'le?” (absenţa silabei -nu-); „Un' s-a dus?” (absenţa silabei -de); „Am obosit cu trebur’le astea” (sincopa vocalei i) etc.

Pentru ca toată lumea să înţeleagă această definiţie, va trebui să explicăm ce este o „apocopă” şi o „sincopă”. Apocopa este o „cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârşitul acestuia, fără ca înţelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în «făr' să-mi spui», din până în «pân' la tine», din niciodată în «grăbit ca niciodat'» etc.; silaba finală -de din unde în «Un’ te duci?»”(DTL, 1998). Sincopa se referă la o cădere a unui sunet sau a unei silabe din mijlocul unui cuvânt. De exemplu: „jumate” în loc de „jumătate”, „cinşpe” în loc de „cincisprezece”, „dom’le” în loc de „domnule”. Apocopa şi sincopa (când forma nu a fost acceptată ca variantă mai scurtă, sudată) cer folosirea apostrofului.

Cum există tentaţia de a folosi cratima sau liniuţa de unire în locul apostrofului, va trebui să fim atenţi la următoarea precizare: apostroful marchează căderea unui sunet (sau grup de sunete) de la începutul, din mijlocul sau de la finalul unui cuvânt cu condiţia să nu apară silabă între sunetele care au ajuns să fie alăturare. Vom pronunţia: „dom’/le”, în două silabe, „făr'/ să-mi/ spui/.

Înainte de a enumera cazurile (rare) de folosire a apostrofului în limba română actuală, vom face o incursiune istorică, aşa cum am procedat şi în textul despre punct. Spuneam că apostroful a apărut la greci, după cum putem atesta prin Dracon din Stratonikeia, un grămătic din secolul al II-lea. Şi Diomede menţionează „apostrophus” în Ars grammatica. (sec. V). În franceză, este atestat la 1514, dar nu este deloc sigur că semnul gramatical a fost luat de la francezi, cum susţine etimologia actuală.

În limba română, cu sensul retoric de apostrofă, cuvântul apare la Miron Costin, ed. Dosoftei (1673) şi la Dimitrie Cantemir.

Înainte de 1953, apostroful era un semn important în ortografia românească. Se scria: într’un, n’am putut etc. Astăzi, în limba scrisă, folosim apostroful în următoare situaţii:

• Pentru a marca, în scrierea anilor calendaristici, absenţa primei sau primelor două cifre: la '918, anii '90.

NOTĂ. În DOOM se face menţiunea: „În construcţiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.”

• În expresii sau nume proprii străine, pentru a respecta ortografia din limba de origine: five o'clock, D'Artagnan, Mc Donald's.
• Pentru a marca apocopa sau sincopa unui sunet sau a unui grup de sunete imitându-se astfel oralitatea, mai ales în stilul publicistic şi în cel beletristic:

„Profesorul: Mă! prostovane! tuala ghe colo.......... Spune-ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă?

Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru că mişcă!

Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! fiinţă-i ori lucru?

Elevul: E lucru, dom'le!” (I. L. CARAGIALE, Un pedagog de şcoală nouă)

• Pentru a marca apocopa sau sincopa unui sunet sau a unui grup de sunete, din raţiuni eufonice şi prozodice, mai ales în poezia clasică:

            „Vin' cu noi, străine june,

Să te-mbeţi de răsfăţări,

Vin' pe tinere cunune

De adună desfătări!

Vin' cu roze de-mpleteşte

Anii tăi ce fugători,

Pân' ce timpul nu coseşte

Ale vieţii tale flori!

Să n-amâi plăcerea dulce!

Timpul este-amăgitor

Ce răpeşte nu mai duce

Fragedului muritor. (D. BOLINTINEANU, Timpul)

În ceea ce priveşte poziţia, apostroful poate apărea la începutul, în mijlocul sau la sfârşitul uni cuvânt: „'Nainte de-a sosi ceasul fatal” (Cincinat PAVELESCU, Sonet); „Eu, domn' judecător, săru'mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu!” (I. L. CARAGIALE, Justiţie); „Plătim licenţa, domn' judecător...” (idem)

NOTĂ: Apostroful de la începutul cuvântului trebuie înlocuit cu cratima dacă respectivul cuvânt este precedat de un altul când, în rostire, apare silaba: „Acum ca mai-nainte ea este-ngenucheată!” *(D. BOLINTINEANU, La lampa mea)

*

Cratimă sau apostrof? (după DOOM)

REGULA 1. Când căderea unui sunet se produce în cazul unor cuvinte scrise în mod obişnuit cu cratimă, se foloseşte numai apostroful (care înlocuieşte şi cratima): înşir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înşiră-te, mama-mare, soră-ta.

REGULA 2. Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt şi urmează un cuvânt care începe cu o vocală se foloseşte cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înşir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înşiră + o, lasă + o, până acasă.

*

Apostroful şi despărţirea la capăt de rând. Când locul despărţirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărţire trebuie evitată. (cf. DOOM)

*

Suprimarea apostrofului. Scriitorii sau editorii au suprimat uneori apostroful, scriind legat şi formând astfel variante ortografice: De exemplu: „dom'le” apare şi ca „domle”: „Răspund eu, "domle", pentru 'mneata.” (Duiliu ZAMFIRESCU, Viaţa la ţară); „Aşa e, stimabile domle Băiatu?... se îndreaptă el calm şi morocănos spre Mihnea...” (Gib MIHĂESCU, Zilele şi nopţile unui student întârziat); „Un bătrân se scoală şi-asfel le vorbeşte” (BOLINTINEANU, Doamna lui Neagu); „Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?” (Grigore ALEXANDRESCU, Câinele şi căţelul).

*

Biblia, ediţia Bartolomeu Valeriu Anania (2001). Această ediţie foloseşte apostroful şi cratima conform ortografiei româneşti dinainte de război. La drept vorbind, elidarea prin apostrof apare în ortografia noastră odată cu Şcoala Ardeleană şi se va menţine până la norma din 1953. Este limpede că pentru cititorul de astăzi ortografia lui Bartolomeu Valeriu Anania induce confuzii şi perplexitate. Mitropolitul se bazează însă, în această privinţă, pe „îndreptarul” lui Puşcariu şi Naum din 1932, cu reguli larg difuzate în şcolile româneşti, şi care a însemnat un „moment de echilibru” în scrierea românească între etimologism şi fonetism. În privinţa uzului apostrofului sau al cratimei în această Biblie, regula generală este următoare: când avem eliziune (cădere de sunet) folosim apostroful, când avem rostire împreună, folosim cratima.

*

Se naşte, fireşte, o întrebare, mai ales după acest ultim exemplu cultural. Vom edita vreodată cum se cuvine o operă românească sau vom lăsa să ne domine anarhia impusă de autori, editori, epoci, ortografii trecute, dar şi de… greşeli? Iată de ce, pledez din nou pentru crearea şi publicarea online a CORPUSULUI LINGVISTIC AL LIMBII ROMÂNE, fără de care studiile asupra sistemului limbii şi a rostirii româneşti, dar şi a ortografiei şi punctuaţiei vor rămâne mereu lacunare. Despre această „piatră de hotar”, care stă la baza GRAMATICII şi a DICŢIONARULUI, aşa cum ne cer metodologiile actuale, vom vorbi cu altă ocazie.