Pe urmele lui Blaga

Casuta de vis a lui Blaga. Imagine preluata: www.pensiuneaiubu.ro

În România merită să mai faci un singur fel de turism: cel al spiritului românesc, unii îl numesc turism cultural. Şi ar trebui să facem acest tip de turism repede, înainte ca el să dispară natural, ori să fie înghiţit de poleiala ieftină a consumerismului modern.

România însă ar putea fi pentru români un leagăn al regăsirii spiritului, dacă l-ar căuta cineva. Şi asta înainte ca acest leagăn să dispară cu totul, ruinat de  metehnele modernităţii la fel de prost înţeleasă ca şi democraţia. Şi dacă mai ai curiozitatea să o cauţi astfel, nu rămâi cu mâna sufletului goală, deşi în ultimii ani devine cumva tot mai greu de găsit acele oaze de spirit autentic şi bun, care să te motiveze să devii ca român fără a te dezrădăcina pentru a te altoi într-o cultură motivaţională străină ţie şi simţirii tale.

Valea Drăganului e unul dintre multele locuri foarte pitoreşti ale României. In lume există multe alte locuri foarte pitoreşti, poate chiar comparabile, mult mai bine puse la punct şi mai cochete, ori mai dinamice, cu nume mai răsunătoare ori cu soare mai mult timp prezent pe cerul lor decât Valea Drăganului. Într-un ungher de drum am găsit adăpostită în curtea unor ardeleni de treabă o bijuterie: cabana lui Blaga, mai bine zis a doctorului Iubu, care a construit-o împreună cu Lucian Blaga pentru a avea o oază de relaxare şi creaţie, doar a lor. 

Poveste ca naţia română

Acum când scriu aceste rânduri simt să încep povestea asta cu: ”A fost odată ca niciodată” ştiind că aduce a basm şi că nici nu va mai fi. Nu în acest loc. Am coborât din maşină şi am ţintit cu paşii cabana mică din lemn, atât de asemănătoare satelor din Apusenii copilăriei mele, fără farafastâcuri metalice, fără etaje pompoase dar nelalocul lor trântite sub frunţile acoperişurilor. O căsuţă mică, intimă, frumoasă ca poveştile lui Ispirescu. M-a întâmpinat doamna Dumitraş şi m-a anunţat că nu mai au locuri. Toate cele 10 locuri fuseseră închiriate de două familii. I-am explicat că eram acolo doar pentru a atinge spiritul lui Blaga. În copilăria mea, oamenii din jurul meu pe toate străduţele din cartierul în care locuiam îmi povesteau despre ”vecinul Blaga, profesorul Blaga, omul Blaga”.  Femeia m-a privit cu stupoare, apoi cu neincredere, apoi s-a destins şi m-a poftit înăuntru, fiindcă musafirii ei tocmai ieşiseră la râu. M-am pomenit  într-un hol mititel, mirosind a lemn şi a apă de munte, în faţa unor fotografii în care Lucian Blaga stătea surâzător pe nişte lemne, ori scaune, ori se plimba. Întocmai cum mi-l închipuisem atunci când clujenii îmi vorbeau despre vecinul Blaga cel aparent ursuz, dar hâtru şi cu inima caldă, de apucai să-l cunoşti. 

”De fapt, căsuţa asta n-a fost ridicată de Blaga, ci de doctorul Iubu, prietenul său. Împreună au făcut-o însă nu s-au bucurat de ea. Doctorul Iubu este omul care a avut grijă de familia noastră. Foarte de timpuriu, părinţii soţului meu au murit. Doctorul Iubu rămăsese singur, divorţase de soţia lui din pricină că refuzase să îl trezească să aibă grijă de un pacient, deşi nu dormise nopţi şi zile în şir. S-a retras aici. A luat în grijă copilul care era soţul meu. La scurtă vreme a fost întemniţat pentru convingerile sale. Aşa erau vremurile atunci. Cabana era deja construită”, povesteşte femeia. Apoi spune cum din puşcărie, doctorul Iubu avea grijă în continuare de fiul său adoptiv. Blaga. Ei, Blaga n-a avut nici el o soartă mai bună. Adora locul, îşi aducea aici muzele, precum se spune, însă nu s-a bucurat prea mult de locul pe care îl adora. ”Tot vremurile, ştiţi?”, spune ea şi zâmbeşte. 

Au recondiţionat căsuţa aşa cum doctorul Iubu şi Blaga au dorit ca ea să arate şi o oferă spre închiriere tuturor celor care îşi doresc să petreacă timp în ea. Prea puţini însă caută conexiunea cu acei oameni care au preferat să moară în picioare ca stejarii.  Mulţi vin din curiozitatea de a sta într-un loc în care a stat un om cunoscut. 

Am plecat din căsuţa Iubu mai bogată cu poveşti de viaţă româneşti, cu spirit de om autentic rămas ascuns între bârnele care construiesc casa şi în spiritul celor ce primesc povestea.