Antim a fost ctitorul ei: Antim Ivireanul, pe de-a-ntregul, un georgian din Iviria şi care a fost dus în robie de turci la Constantinopol, unde a fost hirotonisit de Patriarhie şi unde, pe lângă multe arte manuale, a învăţat turca, greaca şi araba. Minte deosebit de ageră şi om cu har, Ivireanul a fost adus în ţară de Constantin Brâncoveanu. Aici a devenit tipograf cu renume, a învăţat româna şi slava bisericească şi, în cele din urmă, a ajuns mitropolit. Lui îi datorăm, între altele, Didahiile, o culegere de predici de orator fără egal. Şi pentru că aici vorbim cu precădere despre limbă, să spunem că „didahie”, cuvânt ieşit complet din uz, ne vine din neogreacă, διδαχή (didahí), şi este înrudit cu modernul „didactică”. „Didahie” este „predică” şi „învăţătură”, motiv pentru care Şăineanu dă, ca exemplu, didahiile lui Petru Maior, învăţături adresate copiilor şi publicate la Buda, în 1809.

Antim a fost un mare cărturar şi la el găsim şi prima înfierare a unei proaste apucături lingvistice a neamului, şi anume propensiunea spre înjurături. Zice Ivireanul într-o predică, „La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură":

„Că zice apostolul Pavel: Limbile n-au lege şi fac ale legii. Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?".

Într-adevăr, nu ştim câte neamuri or înjura mai abitir ca noi, dar noi românii ne-am întrecut în ocări din repertoriul sexual şi bisericesc, amestecând familia şi „tot neamul” celui urgisit. Deşi s-au făcut analize şi clasificări, este mai greu de spus despre ce nu poate înjura băştinaşul. Mai mult, în zilele noastre nici nu mai este clar dacă tinerii înjură mai mult decât bătrânii, dacă organul sexual masculin este preferat celui feminin, dacă vocabularul bisericesc este mult mai restrâns, dacă dracul îl bate în frecvenţă pe Dumnezeu, cum mi se pare mie.

Se poate analiza, aşadar, sintaxa, iar lingviştii au observat că o particularitate a sudalmelor româneşti este repetiţia inversată de tipul „fir-ar al dracului să fie" sau autoînjurarea („să mă ia naiba dacă…”); se poate ordona semantic vocabularul, aşa cum spuneam, de la termeni sexuali şi familiali, cei mai frecvenţi, la cei bisericeşti şi la mulţi alţii: „morţi”, „răniţi” etc., dar eu mă voi limita azi doar la sinonimie şi unele consideraţii etimologice.

ÎNJURĂTÚRĂ s. (livr.) imprecaţie, invectivă, (rar) înjurare, (pop.) ocară, sudalmă, suduială, suduitură, (fig.) îmbălătură, (arg.) sictireală.

„Imprecaţie” (intrat prin franceză, unde este atestat la 1355, dar aşezat pe calapod latinesc savant) este mai degrabă „blestem”, iar aceasta ne aduce aminte de legătura străveche dintre blestem şi înjurătură, de magie. Aş dori să arăt aici o inversiune de sens. „Imprecatio” a căpătat un sens negativ prin secolul I, căci în latina mai veche însemna „benedicţiune”. Prin urmare, rugăminţile solemne sunt bipolare. Prin „imprecaţie” sau „imprecaţiune” (variantă învechită) comitem astăzi, cum spunea Scriban, o „maledicţie”, adică cerem divinităţii să-şi abată mânia asupra cuiva: „să dea Domnul…”, „deie Domnul…, „să te vadă/audă Cel de Sus….” ş.a.m.d. Scrie N. Filimon în Ciocoii…: „După ce bătrânul rosti acest teribil blestem, puse mâinile la ochi şi ieşi din casa fiului său cu repeziciune; iar Păturică îşi continuă ospăţul, fără să se tulbure cât de puţin de amarele imprecaţiuni ale părintelui său.”

Tot livresc este considerat şi termenul „invectivă”:

INVECTÍVĂ, invective, s. f. Expresie violentă, jignitoare, ofensatoare, vorbă de ocară la adresa cuiva; injurie. ♦ Procedeu stilistic care constă în folosirea expresiei violente, agresive, în scopuri polemice sau satirice. — Din fr. invective, lat. invectivae.

„Invectivă” avea la început, în oratorie, sensul de „discurs viu, avântat” (atestat în franceză la 1404), apoi… de „vorbă de ocară” (un secol mai târziu). Scrie Paul Zarifopol: „Maiorescu însă părea să condamne absolut orice urmă de idee politică în operele literare; dar e de însemnat că exemplele care-l supărau erau tocmai literatura cu tendinţă socialistă şi acea cu tendinţă poporanistă: şi putem bănui că se desfăta fără rezervă cu «invectivele» lui Eminescu şi «sarcasmele» lui Caragiale.”(Din registrul ideilor gingaşe)

„Înjurare” este infinitivul lung al lui „a înjura”, un sinonim rar pentru „înjurătură”, care este derivat de la verb. Este interesant că „a înjura" este un vechi derivat din „a jura". „Juro, -are” însemna la origine „a se ţine de cuvânt, a fi cinstit”. „Injuro, -are" a devenit opusul, adăugându-se şi sensul „a ocărî”. Şi astăzi folosim „injuria” ca violare a dreptului (atestat în franceză la 1155).

„Ocară” sau „vorbă de ocară”, ca şi verbul „a ocărî” sunt de origine slavă, dar cu un semantism mai larg (verbul „okarjati” însemna „a defăimă”, „a mustra”…). „A face de ocară” înseamnă a „defăima, a face de ruşine”. Spune Anton Bacalbaşa: „A dat orden don general că duminica viitoare vine în inspecţie să ne suprinză. Să nu mă faceţi de ocară, că-i vai de mama voastră!” (Din viaţa militară).

„Sudalmă” este un maghiarism răspândit prin Transilvania şi Moldova şi înrudit cu „sudui, suduitură”. Nicolae Gane scrie în Hatmanul Baltag: „A chemat îndată slujnica spre a stropi cu apă pe soţia sa; a trimis după un doctor; apoi repede s-a scoborât în curte şi a alungat pe toţi ciracii săi, dând, la care cum apuca, drept ziua bună câte un picior în spinare, întovărăşit de câte o zdravănă sudalmă.” La Radu Rosetti, găsim această frază: „Zamfira fu suduită mai rău decât o ţigancă, pentru că anteriaşul lui Pătrăşcan era descusut”.

În ordine istorică: „a ocărî”, a sudui”, „a înjura” sunt acte prin care am tranzitat din sacru în profan, din magie în birjărie, din tabu în zicerea în gura mare. Astăzi orice domnişoară ofensată te dă „în puii ei”, te violează când oral, când anal. Sociologic vorbind, trăim într-una din cele mai violente ţări din UE, de la vlădică până la opincă, sau, mai modern, de la aurolac până la preşedinte. Aminte, dragilor, măcar în Săptămâna Luminată!