După acea perioadă (zic aşa, cu „prima adolescenţă“, pentru că presupun că adolescenţa-i o stare ciclică a omului), „a căzut securea“, iar lumea noastră şi-a trăit „sfârşitul“. Mă refer la lumea comunistă, a totalitarismului, în care ne-am născut şi format, şi în care eram convins că-mi voi petrece toată viaţa. Aşa, de fapt, mi-am petrecut doar „sfârşitul lumii“, după cum sper că se vede clar din acest material.

De ce e-atât de puternică nostalgia cinematografelor de-altădată şi ce-a mai rămas acum din acea perioadă de glorie a vizionării de filme? Sunt un „supravieţuitor“ al acelei perioade, a cărui biografie se intersectează cu „Epoca de Aur“ şi cu tot ce-a urmat. Câteodată mă simt un fel de „last man standing“ al Bucureştiului dispărut, un legatar al memoriei culturale care ne este atât de necesară.

Nostalgia Bucureştiului vechi, vintage, se exprimă şi asupra Bucureştiului comunist (sau mai ales, pe măsură ce mulţi dintre „supravieţuitorii“ acestuia se apropie de vârsta senectuţii). Iar aici unul dintre punctele-cheie este dat de numeroasele săli de cinematograf care înţesau la acea vreme Capitala, fie aşa-numitele „cinematografe de cartier“, fie cele care se înşirau, unul după altul, pe „Bulevardul cu Cinematografe“ din centru (mai întâi i s-a zis 6 Martie, apoi, în comunismul târziu, Gh. Gheorghiu-Dej, iar actualmente poartă elegantul nume de Regina Elisabeta).

Unde sunt cinematografele de-altădată?

Două sunt motivele acestei nostalgii persistente. Unu, la acea vreme, asta era singura distracţie posibilă: nu numai distracţia săracului, ci şi a bogatului, sau a oricui. Micul ecran oferea un program din ce în ce mai restrâns, iar majoritatea celor două ore (până la cât ajunsese în cele din urmă programul redus) era dedicată adulării şi proslăvirii cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu. Iar filmele, în acea epocă, nu se puteau vedea în altă parte, pe alt device, cum se spune acum, sau suport, doar pe „marele ecran“ (adică în sala de cinematograf) sau pe „micul ecran“ (adică cel TV, dar aici nu erau color – doar „baştanii“ aveau, în principiu, telecolor – şi pe un ecran foarte mic, faţă de plasmele de-acum).

Doi: din toată această perioadă de glorie, „vârstă de aur“ a cinematografelor şi a vizionării de filme în sală, nu a mai rămas în prezent... nimic. Privatizările succesive, absenţa unei Legi coerente a Cinematografiei, dar şi scăderea accentuată a interesului publicului, care s-a retras spre ecrane mai mici (tabletă, telefon etc.) sau spre „home cinema“, piratare sau Netflix, au dus la dispariţia aproape totală a văzutului de filme în aşa-numitele „theaters“, care constituia, aşa cum vedem în clasicul „Cinema Paradiso“, de exemplu, un mod de coagulare a comunităţii, de cristalizare a unei vieţi sociale (nu discut aici de sălile din mall-uri sau multiplexuri, care oricum nu se află decât în marile oraşe).

Mult a fost, puţin a mai rămas

În prezent, de exemplu, singurele cinematografe oarecum „de artă“ existente în Bucureşti (afiliate toate Eurimages), în care se mai poate vedea filmul în sistem „theater“, sunt în număr de cinci: Eforie şi Union – ambele fiind săli ale Cinematecii Române –, sala Elvire Popesco a Institutului Francez (responsabil Ioana Dragomirescu, venind după „mandatul“ de mare succes al criticului Boglarka Nagy, plecată la Berlin ca Managing Director la CICAE - Art Cinema), Cinema Muzeul Ţăranului (responsabil Mirona Radu) şi, din ce în ce mai impracticabil (şi singurul încă deţinut de România Film), Cinema Europa (ex-Mioriţa, în epoca comunistă) – acesta a fost şi obiectul unei campanii, „Salvaţi Cinema Europa“, pe vremea când aici era responsabil Alma Cazacu. Filme în sală mai pot fi văzute şi la Cinema Pro (fostul „Luceafărul“, cinematograf-cheie al perioadei comuniste), dar cu din ce în ce mai puţini spectatori (lumea reorientându-se spre mall-uri), această sală rămânând rezervată în general premierelor de gală româneşti. Trist, nu-i aşa?

„Amintiri din Epoca de Aur a ecranului de argint“

În volumul colectiv „Amintiri din epoca ecranului de argint“, publicat anul trecut de Editura UCIN (şi care, coordonat de Ioan-Pavel Azap şi Doru Pop, se ocupă tocmai de subiectul nostru), sunt prezent cu un text destul de lung – printre altele, tocmai despre „cinematografele de cartier“, cu care-am crescut –, din care mi-am permis să spicuiesc în continuare:



„Primul film vizionat în perioada comunistă de care îmi amintesc a fost „Nea Mărin Miliardar“, duşi cu şcoala, într-un cămin cultural sătesc, în care nu se înţelegea absolut nimic (haosul de pe ecran era dublat de haosul din sală). Nu a avut niciun impact. Tot acolo, mi-a părut foarte rău că, trebuind să plec de-acasă cu părinţii, nu am putut să merg să văd un documentar (nu ştiu dacă cunoşteam cuvântul) despre viaţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Ulterior, cum am spus, vedeam filmele la un cinematograf de cartier, local, cu băieţii din cartier, în nişte condiţii de proiecţie, mi-am dat seama mai târziu, infecte: sonor inexistent, duminica aglomeraţie şi haloimăs cât cuprinde etc.

De luni până miercuri rulau filmele din ţările socialiste (inclusiv româneşti, dacă nu erau un hit, de genul celebrelor comedii sau filme „cu haiduci“), care nu ne interesau. De joi până duminică intra filmul american (sau comediile franco-italiene, de exemplu, erau foarte prizate), iar joia, fiind doar noi, băieţii din cartier, erau cele mai mari şanse să vezi filmul cât de cât întreg, după aceea se tăia din ce în ce mai mult din film, duminică seara nu se mai înţelegea nimic din el.

Dacă aveam timp (şi aveam) şi ne plăcea filmul, îl vedeam în fiecare zi, de joi până duminică, aşa că ştiam ce se întâmplă şi nu ne mai deranja aşa mult scurtatul, ca pe „fraierii“ care veneau direct duminică. Duminică dimineaţa era o unică proiecţie, în regim de matineu, cu un film pentru copii, pe care în general n-o ratam.“

„După ce ne-am mutat la Bucureşti, vedeam iniţial filmele, mai noi (din ce în ce mai puţine) sau mai vechi, prin nişte proiecţii cu bilete speciale, la Sala Mică a Palatului (actuala Sală Auditorium) sau chiar la Sala Mare (aşa am văzut acolo, în rândul 1, cu gâtul în pioneze, premiera cu „Imperiul contraatacă“, nu s-au găsit locuri mai în spate). Ulterior, am început să frecventez cinematografele din centru: Patria, Scala, cele de pe Bulevard (Capitol, în speţă, dar şi restul, pentru filme mai comerciale), foarte mult Union, unde erau de fapt filme de cinematecă etc.

Era perioada în care titlul filmelor nu exista în ziare (iar la televizor se difuzau cu titlu schimbat: „Cei trei muşchetari“ devenea, de exemplu, „Dragoste şi onoare“, sau „Odiseea spaţială 2001“ se numea „Misiunea“ şi era difuzat în serial) – cică să nu afle „tovarăşa“, sau cine ştie ce altă tâmpenie –, tot anul rula la Patria ciclul „Mari actori, mari regizori“,

la Capitol „Tinerii şi valorile lumii contemporane“ (1985 a fost decretat de ONU Anul Internaţional al Tineretului, la propunerea României, şi s-a făcut mult tam-tam pe chestia asta) sau „Omenirea împotriva războiului“, aşa că trebuia să te duci până acolo ca să vezi ce film este. Cinematecile (Eforie iniţial, apoi şi Union) am început să le frecventez din toamna lui 1990, dar am făcut-o extrem de intens. Informaţiile mi le luam, în principal, din revista şi almanahurile „Cinema“, nu prea exista altă sursă publicistică de informare, şi din câteva cărţi de cinema pe care le-aveam întâmplător prin casă (Suchianu, Adina Darian despre Oscar, parc-am mai povestit, mai târziu un volum din „Aurul filmului“ al lui Potra). În toamna lui 1989, aflat din întâmplare la Giurgiu (pentru a rezolva nişte probleme legate de livretul militar), împreună cu tatăl meu, am cumpărat dintr-o librărie locală enciclopedia „Secolul cinematografului“ (tocmai apărută), pe care mai apoi pur şi simplu am devorat-o.“

„În anii ‘80 se răspândise în România practica filmelor „pe video“. Ştiu despre această „subcultură“, dar nu am participat activ la ea. Nu am fost la niciuna dintre „videotecile“ din centru până la închiderea lor, la ordin de sus, prin 1985 parcă. Spre sfârşitul comunismului, împreună cu părinţii mei, am participat la câteva şedinţe colective, cu familii de prieteni, pe următoarea schemă: cineva avea aparat video, altcineva punea la dispoziţie televizorul şi apartamentul, iar ultimii (noi) procuram casetele video.

Aşa am văzut, îmi amintesc, serialul „Shogun“ (în câteva tranşe, un fel de „binging“, am spune acum), comedii cu Schwarzenegger si Danny DeVito, primul „Sport sângeros“ şi câteva videoclipuri (preferatele mele).

Cum gusturile erau prea diverse, în momentul când tatăl meu a început să aducă chestii precum Kubrick sau de genul ăsta, treaba s-a cam spart. Iar după Revoluţie mai degrabă te întâlneai şi vedeai împreună un episod din „Sclava Isaura“, treaba cu videoul (care era rusesc!) căzuse în desuet. Eu personal mi-am cumpărat video (Panasonic, funcţionează şi acum) la începutul lui 1999.“

Premiile Oscar, „comunismul târziu“ şi... cartea-cult a Adinei Darian

Iar acum reiau un text despre Premiile Oscar în comunism, din „jurnalul“ fb, scris pe 5 martie 2018:

„Ma gandeam astazi dimineata cum aflam lista Premiilor Oscar inainte de 1989. In cel mai bun caz, ar fi trebuit sa le aflu de la Telejurnalul de seara, de la ora 20.00, dar acela, pe langa ca era din ce in ce mai scurt (2 ore de program TV pe zi), era aproape exclusiv cu Ceausescu, nu prea mai incapea altceva (in nici un caz, ceva atat de capitalist si “decadent”). In “Scanteia” nu cred ca erau, dar oricum nu o citeam. Chiar nu-mi mai dau seama. Sa fi asteptat revista “Cinema” de luna viitoare (la care eram abonat), unde sigur exista o mentiune? Nu-mi amintesc. Nici nu cred ca stiam data la care se decernau, desi stiam de ele si exista sigur un interes pentru subiect – pentru filmele noi si pentru cinema in general. In acea adolescenta studioasa am citit cap-coada si volumul Adinei Darian “Oscar – Mirajul statuetei de aur” (vezi foto), de unde, macar la nivel informativ, am aflat o gramada de lucruri,

iar expozitia despre istoria cinematografului american de la Sala Dalles (sper ca si-o mai aminteste cineva) – un gest de deschidere al lui Ceausescu in ideea clauzei, imi dau seama acum – a fost un eveniment pe care nu-l uiti toata viata

(am vizitat-o de cateva ori, stand la cozi inimaginabile acum, si am vazut constiincios, la Patria, toate filmele relativ noi prezentate, destul de slabute in perspectiva). Cat de mult se poate schimba lumea (ta) intr-o viata! Desi aveam impresia ca traiesc intr-o societate super-tehnologizata (pentru ca telefon – chiar daca la vecina, noi nu aveam –, televizor, radio Free Europe, casetofon, ma intelegi), acum mi se pare ca eram in epoca de piatra. Cum ma uit si la tehnologia rudimentara cu care s-a castigat WWII sau la primitiva (la propriu si la figurat) propaganda fascisto-comunista. Sper sa mai traiesc cat de cat sa prind si dominatia inteligentei artificiale, si nu imi mai doresc nimic (din acest punct de vedere).“

Citeşte şi: Oscarurile sau „despre democraţie în America“

Top 15 „cinematografe dispărute“

Am făcut în cele ce urmează un top 15 al sălilor-cheie de cinematograf din „comunismul târziu“ (căruia i-am fost direct martor), împreună cu câteva cuvinte despre de ce este important fiecare dintre ele, top apărut iniţial, într-o formă adaptată, pe blogul glossy-cultural anamariaonisei.ro (ordinea este una doar aparent aleatorie, „geografică“, să-i zicem). Evident, nu au lipsit conexiunile cu lumea lui Mircea Cărtărescu, un alt mare „cântăreţ“ al Bucureştiului dispărut.

1. Cinema Studio

Începem de la Piaţa Romană, pe bulevardele Magheru şi Bălcescu, pentru a ajunge mai apoi la Piaţa Universităţii (unde era Luceafărul) şi la „Bulevardul cu Cinematografe“. Cinematograf legendar, Studio-ul avea particularitatea că era proprietatea Uniunii Cineaştilor din România (UCIN). Aici se organizau, după Revoluţie şi în anii de dinainte de dispariţia sa, majoritatea festivalurilor de film bucureştene. Legislaţia draconică post-Colectiv a făcut ca cinematograful să fie închis, fiind situat într-o clădire cu risc seismic.

2. Cinema Patria



Fosta clădire ARO (aşa cum era cunoscută înainte de venirea comuniştilor), capodoperă a modernismului interbelic, situată pe un bulevard (Magheru) pe care majoritatea imobilelor poartă semnătura legendarului Marcel Iancu. Sală mare, cu balcon (unul imens), e cea, alături de Scala, în care vedeam, în anii ’80 („late communism“), filmele din ciclul „Mari actori, mari regizori“ (fără titlu specificat în ziar, dar, dacă te mişcai până acolo, aveai şanse să vezi filme cu Alain Delon – mai uşurele, dar şi capodopere ca „Rocco“ – sau westernurile clasice ale lui Anthony Mann, cu James Stewart protagonist). După Revoluţie, a suportat o restaurare radicală (în late 90s, ţin minte că s-a relansat, cu surle şi trâmbiţe, cu „blockbuster“-ul „Con Air“, cu Nicolas Cage), dar trecerea anilor a făcut ca să continue să se degradeze. Aceeaşi legislaţie post-Colectiv a dus şi la închiderea lui (şi îngrădirea perimetrului din faţă cu un grilaj, după cum se poate vedea în fotografiile făcute de mine aici).

3. Cinema Scala

Scala (se numea aşa, ca şi celebra cofetărie de pe colţul următor, nu mai există nici ea acum – când eram mic, mergeam cu ai mei la un film şi la o prăjitură, habar n-aveam atunci de eponimul milanez) avea specificul că era sala în care se ţineau premierele oficiale ale filmelor româneşti (lunea, iar după Revoluţie vinerea). Aşadar, premierele tuturor filmelor noastre pe care le considerăm acum legendare au avut loc aici, în prezenţa tuturor acelor actori şi regizori fabuloşi, mulţi dintre ei dispăruţi în prezent.

Din toată această glorie, nu a mai rămas acum nimic. Scala a fost lovit nu de legislaţia anti-seismică, ci de cererile de retrocedare a clădirilor de pe bulevard şi de dispariţia accelerată a publicului (în ultimii ani, dacă te duceai până acolo, ori nu se dădea filmul, din varii motive, ori trebuia să cumperi 5 bilete, pentru că nu era nimeni; până la urmă, am renunţat).

În prezent, porţiunea de Magheru dintre Patria şi Scala (multe dintre clădiri fiind închise post-Colectiv) a ajuns un fel de „no man’s land“, cu intrări ruinate şi pline de graffiti-uri, din care se răspândeşte un miros înţepător, un peisaj post-apocaliptic şi dezolant, mai ceva ca în zonele de pe Moşilor şi din Centrul Vechi (Cezara, fiica mea, când am mers pe linia fostului tramvai 5, de pe Calea Moşilor porţiunea veche, îmi spunea că peisajul îi sugerează o distopie post-apocaliptică).

4. Cinema Luceafărul

Luceafărul avea specificul că era o sală mare, în amfiteatru, cu condiţii de vizionare excelente (în prezent fiind Cinema Pro, vă puteţi face o idee). Aici am văzut de exemplu, în copilărie, împreună cu tatăl meu, impresionantul „Întâlniri de gradul trei“ al lui Spielberg, pe un ecran foarte mare şi lat, mi se părea atunci (btw, filmele erau pe-atunci pe peliculă, nu digitale ca acum, ceea ce crea cu totul alt raport al privitorului cu culoarea şi cu imaginea). Imediat după Revoluţie, ţin minte, la filmul polonez „Porno“ (de fapt, „Nu vreau porno“ în original, şi doar o comedie haioasă) băgat aici, a venit atâta lume care voia să intre (şi asta era în timpul zilei, pentru că spectacolele începeau de dimineaţă) încât s-au spart geamurile şi a trebuit să intervină poliţia. Tot în acea vreme, am văzut aici, într-o sală mai degrabă goală, primul film din seria „Emmanuelle“, cu E. Arsan, de care doar auzisem până atunci, şi care, să fiu sincer, nu prea m-a impresionat (m-aşteptam la mai mult; dar despre „educaţia sexuală“ în timpul comunismului este alt subiect). E bine că sala a fost salvată de concernul condus de Sârbu la acea vreme, dar nostalgia mă face să-l consider totuşi un cinematograf dispărut.

5. Cinema Mioriţa



Mioriţa, situat pe Calea Moşilor (debutul porţiunii noi, înspre Obor), este important pentru că, la scurtă vreme după Revoluţie, a devenit Cinema Europa, primul afiliat la Eurimages şi astfel profilat pe difuzarea de film european. Prin urmare, a devenit un fel de reper, de Mecca a cinefililor hardcore în ultimele decenii. Degradarea în primul rând tehnică, apoi a sălii propriu-zise, ca şi situarea oarecum excentrică faţă de Universitate, a făcut însă ca să-şi piardă treptat spectatorii (care probabil nu sunt de găsit acum în mall-uri, ci pe Netflix sau alte platforme de streaming, cu filme văzute eventual pe telefonul mobil), cu toată introducerea tehnologiei 3D, deschiderea spre filme non-europene şi americane, precum şi a campaniei „Salvăm Cinema Europa“, care a avut loc la un moment dat.

6-8. Bucureşti, Capitol, Victoria

Acestea trei sunt cele mai importante cinematografe de pe „Bulevard“ – pe primul, Central, situat pe colţ, unde-i acum CCA-ul (Cercul Militar Naţional), nu l-am prins nici măcar eu, s-a închis pe la începutul anilor ’80. Dacă-mi amintesc exact, ordinea era următoarea: Bucureşti, Festival, Lumina, Capitol, Timpuri Noi (ulterior, post-Revoluţie, Bulevard), iar pe trotuarul de vizavi Victoria (ulterior Corso).

Bucureşti era o sală mare, imensă, unde se dădeau în general filme de acţiune, comerciale, de public (Piedone, westernuri, filme cu samurai sau cu poliţistul japonez supranumit Cobra – „Cobra“ şi „Cobra se întoarce“ –, dacă-şi mai aminteşte cineva de el), dar care începuse să se degradeze încă de pe vremea lui Ceauşescu, era frecventat majoritar de ţigani şi mirosea îngrozitor (mai erau şi „bişniţarii“ din faţa sălilor, care aveau „un bilet în plus“, dar ăsta-i alt subiect). La unul dintre cinematografele astea, într-o după-amiază (!), când plecam după liceu să văd filme, a fost o îmbulzeală atât de mare la intrarea la filmul „Harakiri“ al lui Kobayashi (nu c-ar fi ştiut cineva despre ce-i vorba), încât iarăşi a trebuit să rezolve poliţia – pardon, Miliţia, cum era pe vremea aia. Am reuşit totuşi să intru, pe la jumătatea filmului, dar, cum mi s-a părut îngrozitor de static, şi oricum nu mai înţelegeam nimic, am ieşit.



Capitol (foto sus) e important pentru că aici au avut loc ciclurile „Tinerii şi valorile lumii contemporane“ (pe tot parcursul anului 1985, declarat de ONU, la propunerea României, Anul Internaţional al Tineretului), apoi „Omenirea împotriva războiului“, încă un an, apoi a rămas „tipicul“ aşa, deci era un cinematograf mai „de artă“, şi aşa am văzut o grămadă de filme pentru mine „în premieră“ (ca şi la Union, pe care nu l-am mai menţionat aici şi care-avea acest specific, în anii ’80, al difuzării de filme vechi şi „de artă“, în momentul în care premierele străine ajunseseră o rara avis). În spate se afla un cinema-grădină, Teatrul de Vară Capitol, unde iarăşi, în timpul verii, se proiectau filme. Tentativele recente de redeschidere a grădinii nu au fost încununate de succes.



Sală mare, dar pe care nu prea am frecventat-o la acea vreme, Victoria, transformată în Corso, a fost una dintre ultimele „supravieţuitoare“ în cele trei decenii de după Revoluţie (vedeam des filme acolo în anii 2000), dar până la urmă a trebuit să cedeze şi să se închidă (în ultima vreme, de fiecare dată când mă duceam acolo, era proiectorul defect!). Tentativa de preluare „sub aripa“ UCIN-ului, pentru a înlocui defunctul Studio, nu a dat roade până acum.

9-11. Volga, Melodia, Floreasca

Acestea trei sunt listate împreună, pentru că constituie „triunghiul magic“ al copilăriei lui Mircea Cărtărescu, locurile în care vedea pe-atunci filme, singur sau însoţit de mama lui, şi pe care-l pomeneşte des, în texte precum uimitorul „Bucureştiul meu“, mai vechi, sau în autobiografia deghizată, numai uneori contrafactuală, care este „Solenoid“. E de discutat şi denumirile sub care funcţionau aceste cinematografe în perioada comunistă, „nomenclatorul“. Cum scriam odată (despre Scala), într-un comentariu de pe fb: „totul în zona aia era Scala (cred că ştii de unde): blocul Scala, cofetăria Scala (una din cele mai mari bucurii ale mele, când eram copil), cinema Scala. Era un semn al deschiderii lui Ceauşescu către Occident, după ani de denumiri ca Volga, Aurora (crucişătorul, informează-te!), Înfrăţirea între Popoare, Timpuri Noi, Victoria (cui crezi?) etc., în care o astfel de denumire ar fi fost de neimaginat“. Volga este un fluviu de pe teritoriul Rusiei („marele frate“ al vremii), iar crucişătorul „Aurora“ este cel care-a tras nu ştiu câte salve de tun în momentul victoriei Revoluţiei din Octombrie (conform legendei), motiv pentru comunişti de a-l mitiza. Victoria era victoria asupra fascismului, executată tot de forţele comuniste (Armata Roşie etc.).

La Volga nu am văzut nimic în timpul comunismului (deşi era aproape de mine, pe linia autobuzului spre centru, dar le preferam pe cele chiar din centru). După Revoluţie s-a transformat în Studio Martin (club, cum am spune acum, de dans, „discotecă“ etc.), unde se mai dădeau totuşi filme în timpul zilei şi care avea specificul că, fiind în regim de local, se fuma înăuntru (şi se comanda bere sau alte alcooluri!), ceea ce pentru unii era de vis, pentru alţii era neplăcut. Ţin minte că, prin 2003, s-au dus nişte prieteni acolo să (re)vadă „Dogville“ şi s-au întors cu coada între picioare, pentru că se defectase proiectorul. Şi nici nu s-a mai reparat de-atunci. Iar de Studio Martin s-a ales şi de el praful.

La Melodia (situat pe şoseaua Şt. cel Mare, tocmai la Lizeanu, deci aproape de Cărtărescu, dar departe de mine) cred c-am văzut un singur film, tot înainte de 1989, un „Oliver Twist“, dar nu mai ţin minte de ce. Era o sală foarte mare (şi celebră), după cum erau multe dintre cele „de cartier“. După Revoluţie, a devenit, succesiv, sală de bingo (Bingo Melodia), club de striptease (Melody Bar), sediu de partid etc., iar acum este o ruină lugubră şi sinistră, abandonată de multă vreme, de cel puţin un deceniu.

La Floreasca (situat într-o locaţie superbă, în părculeţul Floreasca, pe strada J.S. Bach – asta-mi plăcea, când citeam adresa în ziare! –, în linie dreaptă cu bustul lui „Galibardi, Miţule!“) nu am văzut nimic niciodată, dar am ajuns totuşi după Revoluţie, nu mai ştiu în ce context, probabil la un eveniment „monden“. Devenise Kristal Glam Club, o locaţie „de fiţe“, dar nu am mai auzit demult nimic despre club. Nici n-am mai trecut pe-acolo, probabil e la fel de abandonat ca restul.

12. Favorit

Favorit-ul e legendar pentru cei din Drumul Taberei, dar ştiu că am ajuns totuşi de câteva ori, cred că după Revoluţie, pentru a vedea filme pe care le pierdusem în altă parte, nu mai ţin minte ce. Toate aceste cinematografe care „ţineau“ câte un mare cartier în spate aveau săli imense, veritabile „theaters“ (nu am menţionat Lira, de pe 13 Septembrie, transformat la un moment dat într-un fel de mini-„multiplex“, cu 3 săli/săliţe, unde-am văzut singur, prin early 2000s, „Eternal Sunshine of the Spotless Mind“, pe care-l pierdusem în altă parte; evident, nu a supravieţuit totuşi mult). Am înţeles că Favoritul a fost demolat, alături de alte clădiri din complex, pentru a „lărgi“ spaţiul, ceea ce nu pot decât să regret.

13. Griviţa



La Griviţa am văzut, împreună cu clasa (duşi cu şcoala!), în mid 80s, „Liceenii“ lui Corjos (atât de mare a fost succesul acestui film, încât a fost considerat un must până şi de diriginţi; eu, de exemplu, nu îl văzusem până atunci), probabil pentru că era mai aproape de liceu. Mi-aduc aminte că era o sală imensă, de tipul celor menţionate anterior. După Revoluţie, a fost mai întâi închiriată de nişte greci, Omonia somehow, pentru a fi transformată în local/sală de jocuri, apoi a fost abandonată, iar acum este o ruină înfiorătoare, închisă impenetrabil din exterior, aşa cum se poate vedea din fotografiile anexate.

O prietenă, care stătea în apropiere, pe lângă Titulescu, îmi spunea că mergea în copilărie, pe lângă Griviţa, la încă două cinematografe (pe care le vedeam şi-eu de pe linia tramvaiului cu care mergeam de la liceu în centru, dar n-am intrat niciodată în ele) de pe Buzeşti: Feroviar (iarăşi o sală mare, cu balcon, situată pe colţ, dacă nu mă înşel) şi mai micuţul Buzeşti. Ambele, de fapt întreaga clădire, au fost demolate de Oprescu când cu demolarea Pieţii Buzeşti, pentru pasaj – când a fost demolată şi casa-n care Eminescu se-ntâlnea cu Veronica Micle, era o placă cu ceva despre asta pe aceeaşi clădire, ţin minte c-o vedeam din tramvai.

14. Înfrăţirea între Popoare

Menţionez acest cinematograf cu grădină, situat foarte departe, nu ştiu exact unde – pe bulevardul Kim Ir Sen, scria în ziare, care nu mai ştiu unde era nici el –, odată pentru denumirea lui fancy, dar de fapt pentru că este prezentat la finalul capodoperei documentare a regizorului Alexandru Solomon „Marele jaf comunist“ (2004), când acesta îi duce-n această locaţie (grădina pe care-o redeschide cu această ocazie) pe „protagoniştii“ filmului său pentru a le (re)proiecta filmul de propagandă „Reconstituirea“, din anii '50. Un moment de graţie al istoriei cinemaului românesc! De fapt, ideea este că astfel de săli/grădini făceau „săli pline“ în timpul comunismului, şi exact acest moment a vrut să-l reînvie Solomon (altfel, putea să le proiecteze filmul oriunde, dar – pe logica scenariului filmului său – a vrut să fie „ca atunci“).

15. Grădina Parc Hotel

Apropo de grădinile cinematograf – un fenomen în sine al „epocii“ –, cea în care mai mergeam în timpul verilor, fiind foarte aproape de casă, este aceasta, situată, după cum îi spune şi numele, în incinta hotelului respectiv, de pe lângă Piaţa şi Casa Scânteii (unde veneau însă orice fel de „oameni ai muncii“, împreună cu odraslele lor, or acum ar fi cvasi-imposibil să te mai apropii de hotelul respectiv). Aici am văzut, de exemplu, într-o seară frumoasă şi călduroasă, împreună cu familia (părinţii şi fratele meu), musical-ul... „Şapte mirese pentru şapte fraţi“ (SUA, anii ’50, anii de glorie ai filmelor pe ecran lat), cu un succes monstru, bineînţeles... Tot în acel neuitat „late communism“ / „comunism târziu“, adică-n late eighties.