Marele Premiu fiind acordat Academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici pentru lucrarea sa „Amintiri... Viaţa la ţară - Stolniciul interbelic”, despre care am scris în acest colţ de pagină tableta „Un eveniment editorial”.

Festivitatea s-a bucurat de binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale Dr.Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, gazdă generoasă a sărbătorii ce venea să distingă lucrări de istorie, literatură, artă şi management, inspirate de universul rural românesc şi militând pentru cauza identităţii naţionale şi de spirit şi a fost onorată, fireşte, şi de Academicianul Bălăceanu-Stolnici care n-a pregetat, la 93 de ani!, să fie prezent.

Prilejul a favorizat şi un dialog încărcat de poezia şi de nostalgia amintirilor savantului care ne-a cucerit, din nou, cu vitalitatea Domniei Sale şi cu fervoarea pledoariei pentru identitate naţională şi de credinţă.

Academicianul Bălăceanu-Stolnici sosea la festivitatea de premiere, la 93 de ani, repet, de la Sibiu, însoţit de un numeros grup de cercetători în antropologie, de la o întâlnire consacrată domeniului. În drum spre Râmnic, Academicianul s-a oprit la Cozia şi, întrebându-l ce anume, dincolo de ctitoria lui Mircea cel Bătrân, l-a reţinut în timpul petrecut acolo, am aflat că ultimul vlăstar de azi al boierilor Bălăceni a ţinut să revadă piatra sub care se odihnea în incinta celebrei biserici a mănăstirii, unul dintre înaintaşii neamului Bălăcenilor ucis în pragul altarului de către potrivnicii lui din epocă în veacul al XV-lea şi trupul lui a fost, atunci, ascuns sub pomenita piatră tombală!

Aşadar, neamul Bălăcenilor are şi el o istorie întreagă de sute şi sute de ani, la fel ca neamul boierilor Floreşti despre care ne istorisesc în cartea lor profesorul româno-american Radu Florescu şi profesorul român, de la Sorbona, Matei Cazacu, simbolic intitulată „Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu” premiată, de asemenea, la 12 noiembrie 2016. Boierii Floreşti au fost şi ei, aproape o mie de ani, şi martori şi slujitori ai istoriei noastre naţionale şi este o coincidenţă semnificativă că aceste două lucrări amintite au fost distinse de Fundaţia „Nişte ţărani”, fiindcă au întemeiat şi ele pledoaria noastră pentru spiritualitatea românească într-un moment când societatea românească are atâta nevoie să i se amintească faptul că argumentul identităţii naţionale şi de spirit este mai mult ca oricând hotărâtor în contextul actual.

În dialogul cu Academicianul Bălăceanu-Stolnici, am rememorat şi momentul întâlnirii dintre Lahovari şi boierii Socoteni, cunoscuţi în istorie, ca şi Floreştii şi Bălăcenii, de sute de ani. Un reprezentant al neamului Socotenilor a fost Episcopul Grigore Socoteanu al Râmnicului, căruia i se datorează şi Biserica parohială cu hramul „Toţi Sfinţii”, unde în pronaos se află şi portretul acestuia şi portretul Bicăi Lahovari, născută Socoteanu. Biserica se găseşte în centrul Râmnicul, în grădina care făcea parte din moşia Socotenilor, unde rezistă şi azi casa cunoscută drept conacul boierilor Lahovari, râmniceni şi ei printr-o căsătorie vestită.

Socotenii erau gorjeni şi un logofăt Constantin (Dincă) Socoteanu, căsătorit cu Stanca Greceanu, din Grecenii care aveau să devină, tot prin căsătorie, urmaşii Măldăreştilor, vestiţi prin Culele de lângă Hurezi, şi-a măritat singura fiică, neavând şi alţi urmaşi, pe Paraschiva, intrată în istorie cu numele Bica Socoteanu, în anul 1816, cu ispravnicul de Vâlcea, Ioan (Iancu) Lahovari, „un om cu preocupări deosebite pentru cultură (...) şi deputat al Adunării Obşteşti”. Rememorarea poveştii l-a făcut pe nonagenarul academician să-şi aducă aminte că are acasă, la Bucureşti, două portrete ale pomenitei Bica Socoteanu şi ne-a promis că ne va oferi dreptul de a le reproduce în numărul de Crăciun al revistei Clipa.

Acelaşi dialog cuceritor ne-a ajutat să aflăm, de asemenea, că domnul Bălăceanu-Stolnici l-a cunoscut îndeaproape pe profesorul „american” Radu Florescu, autorul cărţii premiată şi ea de Fundaţie, cum am mai spus, şi i-a făcut acestuia, la un moment dat, un portret–desen în timpul unei întâlniri la Boston, în Statele Unite. Şi acest portret va putea fi văzut în revista Clipa de Crăciun, în reportajul consacrat festivităţii de premiere de la Râmnic „de ieri”.

Întâmplarea pe care v-am povestit-o, astăzi, m-a determinat să mă gândesc şi să vă spun şi dumneavoastră ce important şi ce benefic ar fi, sub raportul argumentării conştiinţei identitare, să se organizeze în fiecare vatră cu istorie din ţara aceasta în care istoria se învaţă numai o oră pe săptămână la liceu, să se organizeze, zic, cercuri ale profesorilor de istorie şi, în general, ale intelectualităţii, care să studieze istoria locului şi să o facă, în cărţi şi publicaţii, cunoscută şi să sărbătorească această istorie plină de atâta parfum şi de atâta demnitate de care ziua de azi are atâta nevoie, la noi.

Păstrarea vie a conştiinţei naţionale identitare rămâne, cred eu, şi sper să fiţi de acord, o datorie de onoare a tuturor celor de azi care sunt şi se simt cetăţeni ai acestei ţări, într-o lume ce se află sub ochii noştri, dramatic, la o răscruce.