Ce înseamnă Măgura Slătiorului s-a făcut iar curcubeu? Înseamnă că, această Măgură, de peste 700 de metri înălţime, zid de strajă în faţa culmilor Căpăţânii – acum, la început de noiembrie, albite de zăpada căzută mai repede decât ne-am fi aşteptat – şi ocrotitoare a Depresiunii Hurezilor, s-a îmbrăcat lacomă şi grăbită şi ea în culorile frunzelor de cireşi sălbatici, de salcâmi, de jugaştri, de fagi şi de carpini. N-au rămas verzi decât acele pinilor. Toată Măgura e ca un rug care arde în mijlocul zilei într-o lumină de vis...

Aşa s-au petrecut toate poveştile Măgurii Slătiorului când toamnele au fost lungi şi ferite de ploi şi când brumele au ars iarba dealurilor şi, apoi, poalele Măgurii şi, mai ales, au ars iarba vântului în câmpul nesfârşit al Polovragilor. Iarba vântului creşte pe locurile pustii, părăsite de ambiţia ţăranilor, mai înaltă decât paiul de grâu şi cu spicul roşu ca focul şi, când bate vântul, începând din octombrie până la prima ninsoare, se face ca valurile de mătase roşie ale unei mări roşii.

Deasupra valurilor acestei mări roşii se înalţă Măgura Slătiorului îmbrăcată în toate culorile curcubeului. Spre răsărit, către stâncile albastre ale Builei, Măgura coboară repede spre Hurezi şi, până să ajungem acolo, eu îmi aduc aminte că la 800 de metri, în vârful Măgurii, Lacul fără fund se înfăţişează şi el ca o mare ruginie, mângâiată de pulberea din urmă a asfinţitului, la fel de roşu şi trist ca spicul ierbii vântului.

Pe aşa-zisele moşteniri fără acte, puţine, înguste şi scurte din vârful Măgurii, odată, acum mai bine de trei sferturi de veac, ţăranii mai culegeau strugurii unei viţe de vie care da un vin clocotind cu spume ca sângele în ulcelele de pământ ale olarilor Slătioarei. Pe aceste „posteţe”, înguste şi scurte, ţăranii mai semănau şi grâu pentru colive la praznice şi la parastase, mai puneau în pământul nisipos, pe marginea lacului şi cartofi care nu creşteau mai mari decât piersicile din mijlocul viţei de vie. Acum e pustiu!

S-a pustiit şi Lacul fără fund, trestia lui s-a rărit, s-au rărit şi găinuşele de pădure şi potârnichile la care ieşeam noi la vânătoare, eu şi Năiţă Lucean din povestea Nişte ţărani” şi Pătru cel Scurt care venise cu puşca din război, fiindcă, aşa cum se justifica Năiţă Lucean: „dacă n-are omul pe lângă casă o puşcă, fie şi numai de vânătoare, cu o singură ţeavă şi cu ţilindră ca în 1877, nu se poate numi gospodar.

Acum, Măgura coboară la Hurezi şi eu mă văd împresurat de fotografiile târgului de odinioară cu Hanul La Ţapu” în mijloc, un han de toată isprava pe fruntea clădirii căruia fusese pusă firma, pictată pe o tablă de un metru şi jumătate lungime pe un metru lăţime şi pusă în ramă de stejar lăcuit şi, pe firma pe care scria mare, cu litere de tipar, LA ŢAPU, era zugrăvit un ţap de capră de munte cu coarnele lăsate pe spate şi cu barbă de popă de ţară, şi cu blana roşcată, numai inele, şi ochii cât cepele; i se vedeau din mijlocul drumului, parcă ar fi chemat muşterii, şi în curtea din spatele hanului, cât o ogradă boierească, care şi căruţe cu cai lăsaţi din căpăstru şi boi dejugaţi şi carele şi căruţele pline cu tot ce nu gândeşti, la un loc, orătăniile curţii de ţară şi capre şi oi şi viţei şi, mai ales, cum e acum, toamna târziu, cu mulţi curcani albi înfoiaţi care făceau o gălăgie infernală zburlindu-se în coşul căruţelor şi între loitrele carelor şi ameninţând lumea cu ciocurile lor peste care se rostogoleau mărgelele care creşteau din frunţile lor pleşuve şi, jos, sub boturile cailor şi ale boilor, pale de fân proaspăt cosit, răsplata drumului din viul nopţii până la târg.

Dimineaţa şi seara, în faţa hanului, se oprea, venind spre Râmnic de la cincizeci de kilometri dinspre Craiova, autobuzul lui Zapciroiu şi înapoi, de la Râmnic la Hurezi, burduşit de călătorii care coborau nu numai din pântecul lui, ci şi de pe acoperişul lui unde se aflau şi bagajele pe care, când maşina întâmpina dealul, drumeţii şi le luau în braţe, ca să uşureze efortul motorului.

Tot în mijlocul Hurezilor se afla şi cârciumaLa Coana Mariţa” unde mâncau avocaţii şi judecătorii Curţii de Ocol, unde îşi făcuse ucenicia şi viitorul prim ministru I. G. Duca. Aici se întrema, la mese alese, boierimea locului şi se puneau la cale campaniile electorale care, mai toate, se sfârşeau cu bătălii adevărate în care nimeni nu pregeta să apeleze la reteveie şi chiar la pulbere de ardei roşu pisat care se arunca în ochii duşmanilor. De unde se vede că, şi în asemenea ipostaze, întâlnim în viaţa politică românească, o tradiţie.

Altfel, Târgul Hurezilor era paşnic şi cu poftă de viaţă şi se întemeia pe pe biruinţa în viaţă a unui anume Silian care îşi pusese numele pe jumătate din prăvăliile urbei şi în primul rând pe fabrica de pâine, vestita pâine a lui Silian.

Începuse ascensiunea burgheziei, zugrăvită cu aproape o sută de ani mai înainte, în pronaosul Bisericii de la Urşani, cătun al Hurezilor, ridicată de vătaful de plai Ion Urşanu care pusese să fie înfăţişate, pe peretele din stânga al intrării din bisericuţa ctitorită de el, chipurile ţăranilor oieri de la poalele Căpăţânii şi, ei toţi, în mantii olteneşti albe, şi ei cu obrazele albe şi pletele albe, şi nevestele lor cu marame de borangic albe şi feţele lor tot albe, o mare albă de oameni pe albul peretelui, tablou intrat în istoria artei româneşti ca o icoană.

Ion Urşanu, vătaful de plai, ridicase atunci, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi bisericile Slătioarei de la Cociobi şi de la Mănăseşti şi mai ales biserica de la Vioreşti cu „Friza potecaşilor” de sub streaşina ei. Potecaşii erau ţăranii liberi angajaţi de stăpânire să păzească hotarele Olteniei de sub munte, călări pe caii lor mărunţi şi ei în dulane albe cu găitane negre şi  căciuli albe înalte, pe care nu şi le scoteau nici în faţa Domnitorului. Friza aceasta era ca o horă de jur-împrejurul zidurilor bisericuţei de la Vioreşti şi aşa a rămas până azi, ca simbol al unităţii românilor şi al dragostei lor de credinţa strămoşească slujită odată cu sfânta liturghie din altar.

Până la urmă, îmi dau seama, încheind, această Friză a potecaşilor se înfăţişează şi azi drept cea mai frumoasă şi nobilă şi pilduitoare carte poştală de la poalele Măgurii Slătiorului, şi acum, când această Măgură s-a îmbrăcat iar în culorile curcubeului.