Acesta a fost, dacă îmi amintesc bine, şi titlul articolului pe care l-am publicat atunci îngrijorat, înfiorat, strâns de gât – acesta este cuvântul! – de frică în faţa pericolului ştergerii de pe faţa pământului a unuia dintre argumentele fundamentale, sacre, ale ideii de identitate naţională şi de spirit. Şi, într-adevăr, din tavanul atât de apropiat de lespedea voievodală, celebră în istoria artei medievale româneşti prin frumuseţea ei şi prin autorul ei celebru şi el în epocă, din tavan se scurgeau, în acea zi înnorată, picăturile ploii pisăloage, necruţătoare, acuzând deopotrivă indolenţa, indiferenţa condamnabilă, crima unei societăţi care parcă dinadins vrea să se despartă de Biserica neamului.

Încă o dată, ploua pe mormântul lui Matei Basarab, cel mai mare ctitor voievodal al spiritualităţii româneşti, al ortodoxiei româneşti, din Muntenia şi din Moldova, al sufletului românesc căci sub el, sub acest domnitor, Matei Basarab, renăştea spiritul românesc prin tipărituri intrate în istoria culturii neamului românesc şi prin cea dintâi carte de drept românesc pe care se învaţă şi azi în facultăţile care pregătesc oamenii ştiinţelor dreptului, Pravila de la Govora.

Au trecut, cum bănuiţi, foarte mulţi ani de atunci. Nici strigătul meu – Plouă pe mormântul lui Matei Basarab! – n-a răsunat în pustiu. Au început grăbite, chiar dacă nu necontenit sporite, lucrările de refacere, de îngrijire a drumului de la Bistriţa la Arnota, a unui drum de munte, şerpuit, de multe ori  pe buza prăpastiei, care a devenit, înainte de anii 90 şi în apropierea lor mai ales un drum civilizat, cu parapeţi de piatră în arabesc, cu ziduri de sprijin, ca şi când ar fi condus la o cetate şi era, într-adevăr, vorba de una dintre cele mai importante cetăţi ale spiritualităţii româneşti.

Aici îşi doarme somnul voievodal de veci cel mai de seamă domnitor, ctitor, pe care l-a dat nu numai istoria Munteniei, ci şi a Moldovei, mult peste Ştefan cel Mare şi Sfânt, ceea ce ar presupune, după opinia mea de credincios simplu, dar care crede, trecerea lui în rândul sfinţilor Bisericii noastre Ortodoxe. Dar aceasta-i altă poveste. Povestea de azi, îngrijorătoare ca atunci, când ploua pe mormântul lui Matei Basarab, este că ambiţii aşa zis industriale din partea unor societăţi – unele fără niciun fel de obligaţii faţă de spiritualitatea românească – lasă să se întrevadă şi au fost făcute şi pregătiri propagandistice în acest sens, cu asigurări, ca toate asigurările, faţă de care nu răspunde nimeni, că Taborul românesc de la Arnota nu va suferi. Dar eu ştiu şi noi toţi ştim cât a fost de periclitată Arnota ani întregi de lucrările de măcinare a muntelui din jurul Mănăstirii Arnota, de zdrobire a pietrei, de concasare şi de transportare a ei cu un trenuleţ anume, în vecinătatea fostului Oltchim care, dacă n-a murit sau nu şi-a dat ultima suflare, este pe cale şi el să şi-o dea şi iarăşi, îmi îngădui să spun că parcă nimeni n-ar răspunde de nimic şi în acest caz. Dar noi ştim că atunci când se exploata ambiţios zdrobirea muntelui din jurul Arnotei, cu detunări care asurzeau Oltenia întreagă de sub munte, Arnota era cutremurată şi ea din temeliile ei şi în zidurile ei şi numai o minune n-a condus la ameninţarea fiinţei ei. La jumătatea drumului de la Bistriţa la Arnota – prima jumătate, degradată în mod inadmisibil pentru accesul la mormântul lui Matei Basarab, după  o încercare cât de cât pioasă în repararea de către judeţul Vâlcea a celei de-a doua jumătăţi a acestui drum, la jumătatea pomenitului drum, zic, veţi întâlni uriaşele camioane transportoare Volvo, ca nişte tancuri de război necruţător, semn al violenţei omului asupra naturii şi asupra unui picior de plai care e înfiorat de ideea demnităţii şi identităţii naţionale şi spirituale româneşti.

Nu e un simplu zvon, mi s-a povestit, de întâi stătătorul Bisericii Olteniei de sub munte şi mi-a povestit odată cu Ierarhul atât de îngrijorat şi cum nu se poate mai firesc emoţionat de o perspectivă atât de confuză, de un istoric reprezentând chiar direcţia de cultură a Ministerului Culturii în judeţ, istoricul doctor Florin Epure, autor al unei cărţi recente fundamentale, consacrată ctitoriilor lui Matei Basarab, că au avut loc chiar discuţii oficiale şi cu participarea la fel de preocupată a Prefectului de azi, el însuşi om de carte şi ştiutor a ceea ce înseamnă identitatea naţională şi de spirit, că asiguratori interesaţi au venit să risipească îngrijorarea că extinderea „viforoasă” a exploatării muntelui nu va afecta altarul Taborului românesc. Noi ştim însă foarte bine câtă valoare au aceste asigurări de mai bine de 25 de ani, într-o ţară în care istoria a fost lăsată de izbelişte, redusă până la a fi scoasă din şcoli ca şi biata limbă română. Noi ştim cât valorează aceste asigurări „firesc” interesate şi cât au valorat atâtea mii de asigurări, încât în programa analitică, în loc de istoria românilor a apărut materia „Educaţia cetăţenească” sau cam aşa ceva.

Recunosc că la vârsta mea, îngrijorarea pe care am trăit-o cu o jumătate de veac în urmă – sau aproape – în faţa clipei când ploua pe mormântul lui Matei Basarab are un ecou sufletesc mult mai mare decât l-a avut atunci şi rog să fiu bine înţeles, pentru că sub ochii noştri, ai tuturora, nu numai ai mei, s-au petrecut şi se petrec încă atâtea fapte de ignorare condamnabilă şi de lăsare condamnabilă în uitare a unor monumente care ţin loc de buletin de identitate naţională şi de spirit românesc.

Să ne amintim fie şi numai de drama pe care o trăieşte Sarmisegetuza şi astăzi înconjurată tot de atâtea asigurări faţă de care n-a răspuns şi nu răspunde încă nimeni.

Dar aici, la Arnota, s-a petrecut, iarăşi ca o minune, o renaştere a spiritului sacru arhitectural a mânăstirii Arnota cu grija şi sub grija şi cu devotamentul ultimei suflări ale Înalt Preasfinţitului Gherasim, primul Arhiepiscop al Râmnicului, care, ştiu că şi-a dorit el însuşi somnul de veci în incinta acestei mănăstiri. Şi azi ea arată ca o podoabă arhitecturală românească, nouă din temelii, cu excepţia unor vestigii intenţionat lăsate să ne amintească istoria şi cu excepţia bisericuţei sfinte a voievodului Matei Basarab. Tot sub îngrijirea Arhiepiscopului Gherasim şi sub veghea devotată şi cultivată a stareţei de azi a mânăstirii, Stravofora Ambrozia Rucăreanu s-a ridicat şi s-au încheiat lucrările unui paraclis ca o bijuterie arhitecturală menită să continue tradiţia bisericuţiei voievodale; cu sprijinul unor pictori ce ar merita premiaţi pentru opera lor atât de românească şi pentru decorarea arhitecturii interioare a acestui paraclis ce poate aminti, în miniatură, şi o sală de operă corală cu balcoane înalte ca de cetate medievală şi cu zugrăveli înflorând pereţii odată cu chipurile sfinţilor, cu vrejurile şi florile câmpului românesc. Au avut loc aici, în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani, lucrări impresionante care se continuă şi azi, bucurându-se de îngrijirea la fel de devotată şi cultivată a Arhiepiscopului Râmnicului, doctor Varsanufie, cunoscut de la Bucureşti, şi de la Mănăstirea Radu Vodă, unde a fost stareţ şi apoi Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu cât devotament a slujit Bisericii noastre, devotament ilustrat semnificativ, cuceritor şi în toate iniţiativele, venind să  îmbogăţească şi să înflorească la Râmnic celebrul Palat Arhiepiscopal şi parcul Arhiepiscopiei cu o risipă cuceritoare de flori şi arbuşti şi arbori şi meri şi peri şi nuci, încât această primăvară în care intrăm ne aşteaptă în parcul Arhiepiscopiei ca într-un rai dătător de încredere pentru toţi credincioşii veniţi să se bucure de locul unde au slujit Antim Ivireanul şi apoi Sfântul Calinic, cel de la Cernica, cel mai pro-european în gândire şi în faptă dintre dascălii Bisericii noastre în veacul al nouăsprezecelea şi pe care Alexandru Ioan Cuza îl iubea ca pe un prieten de suflet.

Aşadar, îmi exprim încă o dată îngrijorarea care m-a cuprins azi ca şi atunci când am văzut cu ochii mei cum ploua pe mormântul lui Matei Basarab!

P.S.: În urmă cu aproape un an, culmea! - am întâlnit la Ministerul Finanţelor, în Ministrul Eugen Teodorovici o cunoaştere şi o înţelegere superioare a locului şi rolului hotărâtor pe care l-a jucat şi va trebui să îl joace în continuare Mănăstirea Arnota. A fost pentru mine o mare surpriză să mă aflu la Ministerul Finanţelor în faţa unui om tânăr, cultivat, având emoţionant cultul istoriei şi identităţii naţionale. M-am gândit atunci, ţinând seama de experienţa mea jurnalistică, cât poate conta în istoria unei ţări un ministru cultivat, cu ştiinţa cărţii şi cu un cult al cărţii autentice şi cu un suflet de om al cărţii şi al neamului său.