Mai întâi, a fost o încercare de a comasa Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Satului pentru a “elibera” clădirea din Kiseleff. Din fericire, n-a ieşit. Apoi, s-a desfiinţat Biblioteca Naţională Pedagogică. De ce? Pentru că sediul fusese restituit fostului proprietar prin 2006. De atunci, Statul român n-a fost în stare să găsească alt sediu pentru una dintre cele mai vechi şi bogate biblioteci din ţară. Se pare că n-a vrut nici să cumpere (manifestându-şi dreptul de preempţiune) sediul existent, deşi proprietarul ar fi fost dispus să-l lase mult sub preţul pieţei. Aşa că a înghesuit Biblioteca Pedagogică Naţională în Biblioteca Centrală Universitară: plăteşti una, cumperi două, ca la promoţie.

A venit la rând Biblioteca Naţională a României – inaugurată de puţin timp şi beneficiind, în sfârşit, de spaţii adecvate pentru a-şi exercita funcţiile: în primul rând aceea de conservare a identităţii culturale naţionale. Dar cui îi pasă de aşa ceva? Ministerul Culturii – care administrează o parte a clădirii – a început să se extindă în spaţiile destinate cărţilor şi cititorilor, şi încă într-un mod asemănător rechinilor imobiliari care fac toate mizeriile posibile când vor să pună mâna pe o casă: a pus lacăte pe nişte uşi de trecere şi ameninţă conducerea Bibliotecii că o va da în judecată dacă nu acceptă să “finalizeze procesul de predare-primire”, cum zice o adresă semnată de dl doctor Gigel Sorinel Ştirbu, temporar ministru al Culturii. Umblă vorba că spaţiile ar urma să fie închiriate – desigur, nu pentru scopuri culturale. Dar chiar şi fără asemenea vorbe, e năucitor că Statul român – condus de nişte băieţi şmecheri care n-au călcat în viaţa lor într-o sală de lectură, dat fiind că tezele de doctorat plagiate se pot face stând acasă – a ajuns să-şi desfiinţeze, să-şi comaseze, să-şi umilească propriile instituţii fundamentale. Căci Biblioteca Naţională asta este: o instituţie fundamentală, al cărei tezaur cultural rămâne acolo şi după ce mediocrii noştri politicieni, cu gigeii lor cu tot, vor dispărea. E năucitor cum Ministerului Culturii îi dă prin cap să cheme în judecată o instituţie pe care o are în subordine şi căreia ar trebui să-i asigure cele mai bune condiţii de funcţionare.

Mi se pare că dispreţul unor reprezentanţi ai statului faţă de cultura română a ajuns prea de tot, iar stilul şmecheresc de a ascunde tot felul de aranjamente în hotărâri de guvern date pe sub masă devine o practică de nesuportat. Nu văd decât două posibile soluţii.

Una ar fi să iasă lumea în stradă pentru a apăra bibliotecile, cărţile, cultura. Dar câţi vor face asta, într-o ţară în care plagiatorii sunt lăsaţi în pace, ba chiar “se bucură de încrederea electoratului”?

Alta ar fi simplă şi clară, iar Guvernul ar trebui să şi-o asume: să mutăm cărţile în niscaiva depozite părăsite, să desfiinţăm toate bibliotecile şi să le transformăm în spaţii pentru evenimente, cumetrii, nunţi şi botezuri. Ar ieşi bani din asta, poporul s-ar distra, ar scăpa ţara de bombănelile fraierilor cu ochelari care vor neapărat să citească şi economia ar creşte în ritmuri nemaivăzute, spre slava tuturor guvernelor prezente şi viitoare. După care am transforma chestia asta în brand turistic şi ne-am promova la televiziunile internaţionale: “veniţi să vizitaţi singura ţară din UE fără biblioteci”. N-ar fi mai rentabil aşa?