Aşa cum se întâmplă şi aiurea, norma este temeiul şi temelia unei limbi unitare. În realitate, moldovenii vor vorbi şi în viitor moldoveneşte, cei din Transilvania vor rosti şi ei după tradiţiile graiurilor locale, dar scrierea trebuie unificată de normă. Şi astfel, ajungem la limba unificată care trebuie predată în şcoli. Nevoia limbii zise literare este o realitate care nu ar trebui să ne intrige sau să ne revolte. În urmă cu mai bine de două sute de ani, a început lupta pentru o gramatică a limbii române, chiar înainte de a avea, ca stat, o constituţie.

Constituţia şi gramatica consfinţesc legile de bază ale statului modern. Constituţia este emanaţia Parlamentului, gramatica şi dicţionarul sunt de datoria Academiei. Ambele instituţii sunt legiuitoare şi apărătoare ale fiinţei naţionale. Limba, bunăoară, repet, este cel mai de preţ patrimoniu al unei etnii. Când nimeni nu o mai vorbeşte, neamul se stinge iremediabil. Aşa s-a întâmplat, în veacul al XIX-lea, cu dalmata. De aceea, a nesocoti limba unificată nu este un semn de cumpătare şi nici de respect pentru concetăţeni.

În prelungirea articolului precedent, voi discuta, mai întâi, poziţia DOOM, 2005, în privinţa accentului.

ACCENTUL

Nu are o poziţie fixă în limba română, ceea ce duce, adesea, la deplasarea lui, în funcţie de considerente socioculturale, dar mai ales de presiunile sistemului limbii, adică de analogiile pe care vorbitorii le stabilesc în minte cu vocabulele cunoscute (ca într-un dicţionar de rime). Cum nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare, aşa cum există în portugheză, de exemplu, vorbitorii trebuie să consulte dicţionarul, ori de câte ori survin nesiguranţe sau rostiri care nu ne sună corect.

Accentul poate sta pe ultima silabă, pe penultima, antepenultima şi chiar pe a patra silabă numărată de la finală ca în: gărgăriţă, lapoviţă, prepeliţă, veveriţă (cuvinte de origine slavă).

Un număr mic de sufixe pot fi şi accentuate şi neaccentuate: -et (brădet, păsăret, dar foşnet, pocnet), -ete (scumpete, dar foamete), -işte (porumbişte, dar inişte), -iţă (porumbiţă, dar bivoliţă).

În situaţiile în care există două variante de accentuare, se preferă accentuarea spre finala cuvântului: bolnav, caracter, duşman, dar regizor (nu regizor, cum recomandă Îndreptarul). În poezie, din necesităţi ritmice se pot prefera variantele:

„Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste” (M. Eminescu, Scrisoarea III)

În morfologia verbului apar confuzii la conjugarea a II-a şi a III-a. La prezentul indicativ, diferă modul de accentuare la persoanele I şi a II-a plural: scădem, scădeţi; tăcem, tăceţi; dar mergem, mergeţi; facem, faceţi, zicem, ziceţi (nu mergem, mergeţi; făcem, făceţi; zicem, ziceţi).

De asemenea, se observă deplasări incorecte ale accentului şi în cazul verbului a fi, un verb de conjugarea a IV-a: suntem, sunteţi, nu suntem, sunteţi.

Iată şi unele aspectele noi, introduse în DOOM, 2005, sintetizate de coordonatorul ediţiei, Ioana Vintilă-Rădulescu (Ce e nou în DOOM, Internet), şi pe care le vom cometa cum se cuvine.

  1. Se recomandă o singură accentuare la: avarie, crater, despot.

Avarie (din fr. avarie) s-a pronunţat iniţial cu accentul pe i, după modelul francez. Din 1958, dicţionarele academice au acceptat pronunţia avarie la forma-tip. Aceeaşi poziţie a accentului apare în: aprilie, butelie, camelie, canalie, evanghelie etc., în contrast cu cele cu accent pe penultima silabă: anomalie, bătălie, chelie etc.

Pentru crater (din fr. cratère) au fost acceptate două pronunţii până în 2005. Totuşi varianta etimologică crater continuă să fie înregistrată în DEX, 2009.

La fel, despot (ngr. despótis, fr. despote) avea o a doua formă, până în 2005, justificată de neogreacă şi franceză. Includerea însă, mai demult, în programa şcolară a piesei lui Vasile Alecsandri, Despot-Vodă, a dus la consolidarea pronunţiei despot, mai firească în româneşte. Spune Laski:

Ba mai degrabă-un... Despot cu braţul lung de fier,

Să bată, să apese pe dârza lor cerbice

Şi-n capul lor sămânţa de vrajbă să o strice...

Şi iată de ce, frate, primit-am bucuros

Ca să ajut avântu-ţi de dor ambiţios.

Sunt leah; cu moldovenii în veci n-am împăcare,

Tu cauţi un tron, Despot?... eu caut răzbunare!

Nu cred că cineva ar pronunţa, în aceste contexte, Despot.

  1. Se admit variante literare libere (prima formă e forma-tip): acatist / acatist, antic / antic, gingaş / gingaş, hatman / hatman, jilav / jilav, penurie / penurie, trafic / trafic.

Din observaţiile noastre, formele preferate de vorbitori sunt: acatist (prin analogie cu: acordeonist, afacerist, capitalist etc., deşi acatist nu este un derivat); antic (pronunţie generalizată, prin analogie cu atlantic, gigantic, romantic etc.; forma antic este resimţită ca erudită sau preţioasă); gingaş (deşi la Alecsandri, Eminescu accentul era gingaş, am remarcat trecerea spre gingaş, fie prin analogie cu fluturaş, iepuraş, oraş etc., fie ca reacţie la o accentuare resimţită ca în maghiară); hatman (ca în duşman, german, musulman, otoman etc.); jilav (ca în firav, dar poate şi prin influenţa numelui propriu Jilava); penurie (prin analogie cu aurie, bucurie, farfurie etc.; aud des furie, în loc de furie, ceea ce demonstrează tendinţa deplasării accentului cult), trafic (se va spune tot mai des trafic, ca în biografic, cinematografic, grafic, dar şi prin analogie cu un presupus etimon englez; în expresia trafic de influenţă, nu am auzit pronunţia cultă trafic).

Ar fi trebuit să adăugăm la această listă şi taxi / taxi. În limba vorbită se aude, în mod covârşitor, taxi. Mai mult, DOOM, 2005, înregistrează maxi-taxi, unde se indică şi calea engleză de pătrundere. Alte dicţionare mai înregistrează: taxi-girl, taxi-parti, anglicisme care pot justifica o „repătrundere” prin engleză.

***

Începând cu articolul de azi voi cerceta dificultăţile de natură gramaticală sau, mai precis spus, morfologică. Am să le discut, pentru comoditate, dar şi din considerente pedagogice, în funcţie de părţile de vorbire.

SUBSTANTIVUL

  1. S-au eliminat unele forme sau variante, recomandându-se o singură formă-tip: acciză, nu acciz; astm, nu astmă; carafă, nu garafă; chermeză, nu chermesă; chimioterapie, nu chemoterapie; container, nu conteiner; crenvurst, nu crenvurşt; fiică, nu fiică; israelian, nu izraelian; lebărvurst, nu lebervurşt; luminator, nu luminător; machieur, nu machior; machieuză, nu machieză; maseur, nu masor; maseuză, nu maseză; marfar, nu mărfar; magazioner, nu magaziner; mesadă, nu misadă; pricomigdală, nu picromigdală; zilier, nu ziler etc. (cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Ce e nou în DOOM, Internet)

Desigur, formele nerecomandate vor fi reţinute de dicţionar ca forme istorice.

  1. S-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf, chimioluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, muschetar / muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră. (cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Ce e nou în DOOM, Internet)

DEX-ul, 2009, optează pentru următoarele forme-tip: astereală, becisnic, cearşaf, chimioluminiscenţă, corigent, delco, fierăstrău, filosof, muschetar, pieptăn, poliloghie, tumoare.

Chimioluminiscenţă şi fierăstrău au mai multe variante, după DEX:

CHIMIOLUMINISCÉNŢĂ s. f. Luminescenţă produsă în timpul unei reacţii chimice. [Var.: chemoluminescénţă, chimioluminescénţă, chimiluminiscénţă, chemoluminiscénţă1 s. f. ]. – Din fr. chimiluminescence.

FIERĂSTRẮU, fierăstraie, s. n. 1. Unealtă sau maşină-unealtă prevăzută cu o lamă, o bandă sau un disc de oţel (cu dinţi ascuţiţi), pusă în mişcare manual sau pe cale mecanică şi folosită pentru tăiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcătuit dintr-o lamă de metal care se freacă cu un arcuş pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferăstrắu, ferestrắu, herăstrắu s. n.] – Firiz + suf. -ău (prin apropiere de fier).

Vom cerceta acum unele dificultăţi care ţin de genul formelor-tip.

  1. Se admit ca variante libere: basc / bască, colind / colindă.

Prima pereche, basc / bască, este în variaţie liberă pentru sensul de „beretă”. DEX-ul din 2009 reţine ca formă-tip, contrar ediţiei din 1998:

BASC2, bascuri, s. n. Beretă cu marginile îndoite înăuntru. [Var.: báscă (pl. băşti) s. f.] – Din fr. [beret] basque.

În franceză, béret, ca şi bonnet, este un substantiv masculin:

„Ce bonnet rouge n'est ni le béret basque ni le béret gascon, c'est un bonnet qui ressemble à un bas dont le pied chausserait la tête et dont la jambe pend sur l'épaule.”, BARBEY D'AUREVILLY, 4e memorandum, 1858, p. 95.

În română însă toate aceste acoperăminte de cap au devenit feminine: beretă, (beretă) bască, bonetă, prin urmare bască este varianta care se va impune.

În ceea ce priveşte colind/colindă, forma cea mai răspândită este cea de plural, colinde. La singular, forma tradiţională, etimologică, este colindă, s.f. Ulterior, s-a format colind, s.n., omonim cu verbul la persoana I, indicativ prezent. Folosirea precumpănitoare a pluralului nu permite încă o preferinţă clară pentru una din formele de singular, deşi, din perspectiva frecvenţei, colind, s.n. este forma mai utilizată.

  1. Se restrâng la un singur gen: astru (masculin, pl. aştri), cleşte (masculin, pl. cleşti), foarfecă (feminin, pl. foarfeci).

Prin urmare, norma nu mai admite: s.n. astru, pl. astre; s.n. cleşte, pl. cleşte; s.m. foarfec, pl. foarfeci sau s.n. foarfece, pl. foarfece. Această restrângere nu poate elimina din dicţionar formele mai sus enumerate, ca variante, întrucât aparţin tradiţiei literare:

„O rază înmuiată în cerurile-albastre,

Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,

Şi care-n cimitirul, cuprins încet de seară,

Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.” (Al. Macedonski, Noaptea de noiembrie)

Dar arătarea albă se topi iarăşi, şi întunericul îi strânse iar în braţe, ca nişte cleşte reci. (L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor)

„Noaptea nu era decât o zi mai uşoară, mai pură, mai albastră, în care umbrele de cerneală ale copacilor, tăiate de un foarfece exact, se lipeau pe făşia albă a şoselei.” (Paul Zarifopol, Popi)

  1. Mass-media şi media sunt considerate acum substantive feminine, la singular. Anterior erau neutre, la plural (după lat. medium, media). Este vorba de cuvinte englezeşti, dar calea de pătrundere nu ne este clară, aşa cum se întâmplă cu cuvintele internaţionale.

„Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decât parţial şi confuz.” (Proclamaţia de la Timişoara)

  1. Alternanţa o accentuat / oa, care diferenţiază formele masculine de cele feminine, nu afectează neologismele, numele de profesii: astrolog / astrologă (nu astroloagă); filolog / filologă (filoloagă); pedagog / pedagogă (nu pedagoagă).

O a doua serie de dificultăţi ţine de formarea pluralului.

  1. Unele substantive feminine şi neutre pot avea mai multe forme de plural, dar numai una este admisă: (feminine) autostradă, pl. autostrăzi, nu autostrade; coală, pl. coli, nu coale; gagică, pl. gagici (nu gagice); monedă, pl. monede (nu monezi); poiană, pl. poieni (nu poiene); remarcă, pl. remarci (nu remarce); ţărancă, pl. ţărănci (nu ţărance); ţigancă, pl. ţigănci (nu ţigance); (neutre) aeroport, pl. aeroporturi, nu aeropoarte; chibrit, pl. chibrituri, nu chibrite; pârâu, pl. pâraie, nu pâraie, pârăuri; seminar, pl. seminare (nu seminarii).

DEX-ul va trebui să înregistreze variantele istorice: monezi, poiene, remarce etc.

„Cunoaştem destule monezi vechi, şi în săpăturile care se fac ici şi colo se mai găsesc comori.” (N. Iorga, Istoria românilor prin călători)

În ceea ce priveşte formele de plural seminare şi seminarii, vom spune că DEX, 2009, preferă forma seminarii. Se pare că există şi o tendinţă de specializare pe baza unei variaţii mai vechi: seminare („lecţii practice”) şi seminarii („instituţii de învăţământ teologic”).

„Profesorii au săli de seminare, şi trebuie multe pentru o mie două sute de învăţători, la cari se adaugă încă vre-o mie de auxiliari, luaţi din mijlocul „graduaţilor”, studenţi încă, dar totuşi „teachers” (explic pentru şase din ei „Sintesa” mea).” (N. Iorga, America şi românii din America)

„A da o asemenea specialitate grea, mai grea decât credeţi, în mâna seminariilor preoţeşti, va să zică a le impune o sarcină ce nu o pot lua asupră-le.” (T. Maiorescu, Pentru restabilirea şcoalelor normale. Asupra budgetului instrucţiunii publice pe 1873)

  1. Unele substantive pot avea două forme de plural, ambele admise, dar cu preferinţă pentru una dintre acestea, considerată forma-tip: căpşuni / căpşune, cicatrice / cicatrici, cireşe / cireşi, coarde / corzi, coperte / coperţi, găluşte / găluşti, râpe/râpi; chipie / chipiuri, niveluri / nivele („înălţime, stadiu, treaptă”), tuneluri / tunele; vremuri / vremi; robinete / robineţi.

„Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:

1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;

2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;

3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;

4. încă din Îndreptar…, căpşună avea pluralul căpşuni.” (cf. Ioana Vintilă-Rădulescu Ce e nou în DOOM, Internet)

În cazul variatelor cicatrice / cicatrici, este plauzibil ca forma cicatrici să fie resimţită ca „adevărată” formă de plural, pentru evitarea omonimiei cu forma de singular. De altfel, forma preferată de unele dicţionare mai vechi, dar şi de NODEX, 2002. Am putea adăuga că frecvenţa formei cicatrici este foarte ridicată.

În ceea ce priveşte perechea coarde / corzi, putem constata o tendinţă de specializare:

„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită” (M. Eminescu, Epigonii)

„Laringita este o inflamaţie a laringelui (a corzilor vocale), asociată de obicei cu răguşeală.” (Internet)

„Johnson l-a băgat în corzi pe Bute şi l-a uimit cu agilitatea sa, astfel că Stephan Larouche i-a cerut să facă tot posibilul să-i blocheze lovitura de dreapta în gala de la Quebec.” (Internet)

Personal cred că în sintagma „corzi vocale” sau în expresia pugilistică „a băga în corzi” nu suntem, popular vorbind, în variaţie liberă cu coarde.

În privinţa perechii niveluri / nivele, pluralul nivele era acceptat numai pentru „poloboc”, în rest se spunea niveluri. Azi, ambele sunt admise. Şi totuşi, nu cred că spunem nivele de trai, ci niveluri de trai.

NIVÉL, (1, 3) niveluri, (2) nivele, s. n. 1. Înălţimea la care se găseşte un punct, o linie sau o suprafaţă a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. ◊ Nivelul mării = punct situat la înălţimea mijlocie a mărilor şi a oceanelor care comunică între ele, în raport cu care se măsoară toate altitudinile. Curbă (sau linie) de nivel = linie care uneşte punctele suprafeţei terestre cu aceeaşi altitudine faţă de o suprafaţă de referinţă; punct, suprafaţă care corespunde acestei linii. Pasaj de nivel = loc unde se încrucişează (la aceeaşi altitudine) o cale ferată cu o şosea. ◊ Loc. prep. La nivelul = în regiunea..., în dreptul... ♦ Etaj, cat. ♦ Zonă geologică, subdiviziune stratigrafică a etajelor şi a subetajelor, care se distinge după fosilele caracteristice pe care le conţine. ♦ (Fiz., Chim.) Valoarea intensivă a unei mărimi în raport cu o valoare de referinţă. 2. Nume dat mai multor unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziţiei, a suprafeţelor) orizontale sau cu care se măsoară pe teren diferenţele de înălţime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafaţa terestră. ◊ Nivelă cu (sau de) apă = instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care serveşte la determinarea planului orizontal după înălţimea la care se ridică apa în două tuburi gradate. 3. Fig. Stadiu, grad (de pregătire, de dezvoltare), treptată (a calităţii), indice (al cantităţii). ◊ Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei unei ţări, ale unor clase sau ale unei persoane în condiţii istorice date. [Var.: (2) nivélă s. f.] – Din nivela (derivat regresiv).”

  1. Unele substantive pot avea mai multe forme de plural, dar acestea sunt specializate: corn, pl. corni, coarne, cornuri; vis, pl. vise, visuri.

vis1 (aspiraţie) s. n., pl. vísuri

vis2 (imagine din timpul somnului) s. n., pl. víse” (DOOM, 2005)

  1. Alternanţă z / j la formele de plural a cuvintelor nume de etnii nu este admisă. Cu toate acestea, se mai aude în pronunţii nerecomandate: chinezi, nu chineji; englezi, nu engleji; francezi, nu franceji sau franţuji.

„Astfel faţă cu englejii, căci englejii erau acei care se scoborau de pe Mont Blanc, m-am simţit în fundul conştiinţei mele pe o treaptă de inferioritate şi, ca să mă mângâi de această stare de umilire, am oftat şi am comandat un prânz la otel.” (N. Gane, Impresiuni de călătorie)

  1. Se admit noi forme de singular pentru sanda/sandale; bretea/ bretele. Anterior era recomandată forma sandală. Pentru bretea, ca accesoriu de îmbrăcăminte, se recomanda doar forma de pl. bretele. Astăzi avem în vedere şi folosirea la singular: „Fiecare dintre cele două bande înguste de material textil, aplicate la unele obiecte de îmbrăcăminte pentru a le susţine pe umeri.” (NODEX, 2002)

„Bruneta şi-a lăsat breteaua sutienului să alunece pe umărul ei şi cu siguranţă a creat fantezii în minţile tuturor bărbaţilor care au văzut-o.” (Internet)

  1. Se admite singularul cârnat (nu cârnaţ). Astfel, se precizează:

„Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.” (cf. Ioana Vintilă-Rădulescu Ce e nou în DOOM, Internet)

O a treia serie de dificultăţi ţine de caz.

  1. Substantivele feminine terminate în -ee şi -e, care nu se folosesc sau nu au forme distincte la plural, au aceleaşi forme la genitivul şi dativul nearticulat. Pentru genitivul şi dativul articulat terminaţiile sunt -eei şi -ei: azalee, cornee, dispneei, logoreei, orhideei, interfeţei, justeţei, suprafeţei, tandreţei. Cele care îşi schimbă forma la plural au formele de genitiv şi dativ în –ii: aleii, tristeţii.
  2. Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică „mamă”, g.-d. art. maicei / maicii / maichii. (cf. DOOM, 2005)

O a patra serie de dificultăţi ţine de categoria determinării (articularea).

  1. Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie. (cf. DOOM, 2005)
  2. Substantivele masculine a căror formă de plural nearticulat se termină în -ii, se scriu la nominativ-acuzativ articulat cu articol hotărât cu –iii: copii, copiii; fii, fiii; cafegii, cafegiii; geamgii, geamgiii; macaragii, macaragiii.

NOTĂ: Spunem cu „trei i”, nu cu „trei de i”.