Meşteşugurile armenilor din Transilvania

În perioada 28 septembrie – 13 octombrie 2013, Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduieşte expoziţia „Meşteşugurile armenilor din Transilvania”, realizată în parteneriat cu Uniunea Armenilor din România, filiala Cluj, cu colaborarea Muzeului de Istorie din Gherla.

1 august 1700 este o dată importantă în istoria comunităţii armene din Armenopolis/Gherla. În această zi, episcopul Oxendius Verzerescul (1655-1715) a inaugurat Societatea Tăbăcarilor din Gherla/Armenopolis, societate care o avea ca protectoare pe Fecioara Maria.

Episcopul Verzerescul a fost, de altfel, cel care a redactat Statutul breslei tăbăcarilor din Gherla, intitulat „Carte cu sfera de activitate şi regulile de bază ale Societăţii Tăbăcarilor, redactată de domnul prelat superior dr. Verzar Oxendius, episcop de Alada  şi vicar apostolic al armenilor care s-au aşezat în Transilvania. 1 august 1700” Statutul breslei tăbăcarilor din Gherla are o importanţă istorică cu totul specială, fiind primul document emis după ridicarea Gherlei/Armenopolis la statutul de oraş. Împreună cu alte acte privind breasla tăbăcarilor din Gherla, acest statut este păstrat în colecţia de documente a Muzeului Armenesc, aflată astăzi la Arhivele Naţionale ale României, Filiala Cluj, Fondul Oraşul Gherla.

Statutul Societăţii Tăbăcarilor poate fi, astfel, considerat un adevărat certificat de naştere al oraşului[1]. O breaslă a tăbăcarilor pare să fi existat, însă, la Gherla cu câteva decenii înaintea înfiinţării Societăţii susţinute de episcopul Verzerescul. Asta, dacă este să dăm crezare inscripţiei păstrate pe interiorul capacului unei lăzi de breaslă păstrată astăzi la Muzeul Municipal din Gherla: Pixis ars alborum pelli(p)ariorum fraternitas Oppidum Arx Nova ad Samusium, Anno Domini 1662 („Lada breslei tăbăcarilor din târgul Cetatea Nouă de pe Someş/Gherla, A. D. 1662”). Nu putem şti dacă această breaslă a tăbăcarilor gherleni era constituită din localnici, sau dacă ea includea, deja, şi tăbăcari armeni, sosiţi în Transilvania înainte de marele val din anul 1672. Armenii erau prezenţi în Transilvania de secole, iar activitatea economică desfăşurată de aceştia în secolul al XVII-lea este bine reflectată de izvoarele documentare. Indiferent cum vor fi stat lucrurile, menţionata ladă a breslei tăbăcarilor pare să ne arate că acest meşteşug era, la Gherla, unul cu o anumită tradiţie, pe care armenii au cultivat-o şi au ridicat-o la un nivel artistic de excepţie.

Iniţiatorul şi unul dintre marii sprijinitori ai Societăţii Tăbăcarilor a fost, aşadar, însuşi conducătorul comunităţii armene, episcopul Oxendius Verzerescul, fondatorul episcopiei armeano-catolice din Gherla şi unul dintre întemeietorii acestui oraş. Acelaşi episcop Verzerescul este considerat, de asemenea, întemeietorul atelierului gherlean de confecţionare a cordovanului. Breasla tăbăcarilor armeni din Gherla a primit, câţiva ani mai târziu, împreună cu breasla similară de la Gheorghieni, un privilegiu din partea împăratului Leopold I. A fost un sprijin important, care a făcut posibilă dezvoltarea tăbăcăritului şi a meşteşugurilor legate de prelucrarea pieilor, în care armenii îşi dobândiseră o binemeritată tradiţie. Conscripţia realizată de autorităţile imperiale în anul 1721 a înregistrat, la Gherla, un număr de 111 familii armene. Dintre acestea, 72 se ocupau cu comerţul, iar 31 cu diferite meşteşuguri. Dintre meşteşugarii armeni, 19 erau tăbăcari, 4 cizmari, 3 cojocari, 2 legători de coşuri, 1 ţesător, 2 măcelari. Tăbăcăria, cizmăria şi cojocăritul apar, astfel, din capul locului, ca fiind cele mai importante ramuri meşteşugăreşti practicate de armenii din Gherla.

Cunoscuţi mai cu seamă în calitate de comercianţi, armenii s-au dovedit a fi, de-a lungul istoriei, şi meşteşugari respectaţi şi apreciaţi. În Armenia natală şi în alte localităţi din Orient, armenii practicau meserii cum ar fi cele de fierar, dulgher, croitor, orfevrier şi altele, care le-au adus faimă şi prosperitate. Cunoscuţi pentru înclinaţia către cultură, aplecarea spre ştiinţe şi arte, armenii şi-au folosit aceste însuşiri şi în domeniul producţiei, ridicând meşteşugurile pe care le-au practicat până la nivelul unor adevărate arte. Practicarea meşteşugurilor nu era, fireşte, străină nici de spiritul comercial cu care armenii au fost înzestraţi. În calitate de negustori de succes, armenii erau buni cunoscători ai produselor orientale căutate pe pieţele Europei Centrale: covoare, produse de marochinărie din piele fină de safian şi cordovan, mirodenii, mosc, icre, morun, vin, cai, arme, argintărie, bijuterii. Buni cunoscători ai pieţelor, armenii aveau, fireşte, înzestrarea necesară pentru a-şi transpune ingeniozitatea şi spiritul mercantil şi în domeniul meşteşugurilor, dezvoltând întreprinderi de un real succes.

Covoarele orientale s-au numărat, fără îndoială, printre articolele importante comercializate de negustorii armeni din Ţările Române. Arta covoarelor armeneşti are o îndelungată tradiţie, chiar dacă, datorită naturii fragile a materialelor, au supravieţuit puţine exemplare din perioadele mai vechi. În Evul Mediu, covoarele produse în Armenia erau cunoscute în cea mai pare parte a continentului eurasiatic, din vestul şi centrul Europei până în China. Ţesutul covoarelor este unul dintre meşteşugurile tradiţionale armeneşti ridicate la nivel de artă, el fiind practicat de femei, dar şi de bărbaţi, menţiunile documentare şi cele mai vechi exemplare cunoscute datând din secolul al XIII-lea.

În perioada genocidului armean (1894-1923) mulţi dintre producătorii de covoare armeni au fost obligaţi să ia calea exilului. Astfel, meşteşugul confecţionării covoarelor armeneşti s-a răspândit în diferite centre din afara Armeniei propriu-zise. Unul dintre aceste centre a fost Gherla, oraş în care meşteşugul ţesutului covoarelor a fost introdus după anul 1925. Promotorii săi au fost armenii refugiaţi din Imperiul Otoman/Turcia. Cele mai cunoscute familii care au practicat arta ţesutului covoarelor au fost Sagian, Kazalian şi Martaian.

Meşteşugurile practicate, de-a lungul istoriei, de armenii din România s-au caracterizat prin frumuseţea şi rafinamentul produselor realizate şi prin remarcabila împletire a ingeniozităţii creatoare cu spiritul artistic. Prin prezentarea istoriei şi tradiţiei acestor meşteşuguri, Muzeul Etnografic al Transilvaniei îşi doreşte să promoveze o serie de valori definitorii ale unei comunităţi care are toate motivele pentru a fi mândră de trecutul şi de realizările ei.

[1] C. Albinetz, Identităţi în dialog: Armenia şi armenii din Transilvania, Bucureşti, Ed. Ararat, 2012, p. 99