Manelizarea României

„Manelizarea României este, în înţelegerea mea, o patologie de origine mediatică”

Definiţia argoului din DEX (2009) mi se pare învechită. În înţelegerea comună, fără modificări semnificative în ultimii şaizeci de ani, argoul este explicat, de pe de o parte, ca limbaj al unor categorii sociale marginale, un sociolect deci, iar, pe de alta, ca limbaj cifrat (pentru ca aceia care îl folosesc să nu fie înţeleşi de restul societăţii).

ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convenţional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii. — Din fr. argot.

Iată şi definiţia corespunzătoare din Trésor de la langue française: „Langage de convention dont se servaient les gueux, les bohémiens, etc., c'est-à-dire langage particulier aux malfaiteurs (vagabonds, voleurs, assassins); aujourd'hui essentiellement, parler qu'emploient naturellement la pègre*, le Milieu*, les repris de justice, etc.”

Neîndoios, există un argou codificat al deţinuţilor, al soldaţilor, al traficaţilor şi contrabandiştilor, al marginalilor, al homosexualilor, doar că o bună parte din acest argou s-a extins în cam toate mediile sociale, mai ales la tineri, elevi şi studenţi, devenind un registru, un limbaj „paralel”, colorat şi fantezist, o „turnură” lexico-stilistică îndreptată împotriva diverselor tabuuri lingvistice. Aşa cum am arătat, şi cum vom confirma şi astăzi, nucleul argoului românesc este de origine ţigănească.

Amploarea fenomenului, mai ales în programele de televiziune, se datorează însă omniprezenţei kitschului (aşa preferam să-i spunem prin anii 70!) în „societatea oglindită”: în exprimare, gesturi, fel de a se îmbracă, postură etc. Acestui mod pernicios de a fi, de a avea şi de a gândi, i-am spus, în articolul trecut, manelism.

Manelizarea României este, în înţelegerea mea, o patologie de origine mediatică. Programe ca: „Un show păcătos”, „WowBiz”, „Acces direct”, „Agentul VIP” etc. etc. sunt, probabil, cele mai reprezentative şi mai responsabile pentru manelizarea societăţii prin intermediul televiziunii.

„ciordi”

CIORDÍ, ciordesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A fura (lucruri mărunte); a şterpeli. – Din ţig. cior (part. ciordiom).

Ca şi „a mangli” sau „a şuti”, „a ciordi” înseamnă „a fura”, cu anumite conotaţii contextuale. Bunăoară, „a ciordi” se referă la sustragerea cu abilitate a unor lucruri mărunte: portofel, bani etc. Un derivat este „ciordeală”: „Şi, ca să nu rămână careva păgubaş, se făcea o adevărată pază în jurul mămăligii, pentru că băieţii se năpusteau pe ea ca nişte pui de lup flămânzi. Am văzut cum pe unul dintre ei l-au închis, că era cel mai iscusit la ciordeală.”  (Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului). De asemenea, se înregistrează şi „ciorditor”, cu sensul de „hoţ de mărunţişuri”: „Fochist al Sanatoriului Balnear Mangalia, ciorditor de combustibil” (Replica, 11.02.2013).

„hali”

Al. Ciorănescu, în al său Dicţionar etimologic, ne oferă o explicaţie concludentă:

halí (halésc, halít), vb. – A mînca, a înfuleca, a se ghiftui. Ţig. ha-, part. halo „a mînca” (Vasiliu, GS, VII, 116; Graur 159; Juilland 166). – Der. haleală, s. f. (mîncare); halap, s. m. (mîncău); halie, s. f. (foame); haleaos, s. n. (mîncare); halos, adj. (mîncău); nehalit, adj. (flămînd). Cf. ţig. sp. jalar „a mînca”, jallipen „mîncare” (Besses 92; Claveria 126). Sînt cuvinte familiare sau de arg.

Să vedem şi câteva atestări: „Gulerele albe ţigăneşti halesc milioane de euro.”(FrontPress, 11.12.13); „Locul unde se petrec toate acestea se numeste "La Haleala" si are una dintre cele mai cautate saorma din Capitala…” (Internet); „Mai merge el încă o zi foamea iar îl ajunge din urmă când deodată vede o grămadă de pireu la fel ca ziua trecută, nehalit cum era tăbăreşte [tabără, n.n.] pe ea.”(Internet).

„lovea, lovele” (mai ales la plural)

A. Scriban tratează acest termen argotic în felul următor:

loveá f., pl. ele (rut. lovlĕá, rus. lóvlĕa, vînat, animal vînat. De aci şi ţig. lóvo, banĭ. V. lovesc). Fam. Pl. Banĭ, parale. – La Bz. corognele.

Personal consider că termenul a intrat din ţigăneşte, etimonul fiind: lovo, pl. love. Ca şi în alte limbi, seria argotică sinonimă este apreciabilă: parale (preluat din limba literară unde este învechit) biştari, gologani, caşcaval, marafeţi, mălai etc. „Banii nu mă fac, încă fac bani / am nevoie doar de tine, / de lovele şi de zile” (cântă Paraziţii).

„mangli”

Al. Ciorănescu, în Dicţionarul etimologic, scrie:

manglí (manglésc, manglít), vb. – 1. (Arg.) A cere de pomană, a cerşi. – 2. (Arg.) A fura. Ţig. mang- „a cerşi” (Graur 166; Juilland 167). – Der. mangleală, s. f. (cerşetorie), cf. Graur, BL, IV, 198; manglitor, s. m. (cerşetor); mangosit, adj. (inutil, inapt) pare să aparţină aceleiaşi familii, cf. bg. mango „ţigan”, ngr. μάγϰα „pungaş, derbedeu”, ngr. μαγϰούφης „haimana, pungaş” (der. din cr., slov. manjkav „imperfect”, propusă de Cihac, II, 185 este insuficientă; cea din gr. μαγγόνω „a goli, a consuma”, aorist ἐμάγγωσα, de Graur, BL, IV, nu pare convingătoare). De asemenea trebuie să se menţioneze aici mangoliţă (var. mangaliţă), s. f. (porc de o anumită rasă), care trebuie pus în legătură cu porecla bg. a ţiganilor, mango (Berneker, II, 4), şi provine din sb., cr. mangùlica (Cihac, II, 514), cf. mag. mangalica.

Astăzi, în argoul românesc are un sens unic: „a fura”, „a şterpeli”. Termenul este foarte apropiat semantic de „a ciordi” (resimţit ca ţigănesc), dar, mai ales, de „a şuti” (unde originea pare mai neclară). Iată şi o atestare: „Manglisem şi-un ruj fistichiu, de aristocrate.” (Internet)

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR

„Valul-tsunami, pe cartul ministrului Pricopie” (Adevărul, 19.09.2013)

„Tsunami” este totuna cu „val mareic”. Cred că prin „valul-tsunami” autorul a dorit să spună „val de tip tsunami”, altfel îmi sună a pleonasm. Oricum, liniuţa de unire, care ar sugera compunerea, nu are aici nicio noimă.

„Cart” înseamnă, conform DEX-ului, fie „serviciu de patru ore, executat permanent, pe schimburi, pe bordul unei nave, de membrii echipajului”, fie „automobil de curse mic, cu caroseria şi partea mecanică simplificate şi viteza redusă; automobil de acest tip folosit de copii în unele jocuri sportive”.

Nedumerirea mea este că nu voi şti niciodată dacă „tsunami”-ul va cădea peste ministrul aflat de cart sau, dimpotrivă, peste maşinuţa lui sportivă…

POVESTEA VORBEI

„A se bate/lupta cu morile de vânt”

Expresia se regăseşte în multe idiomuri şi provine din receptarea operei lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha. Există, într-adevăr, în acest roman o scenă în care faimosul cavaler se luptă cu nişte mori de vânt pe care le ia drept o ceată duşmană. De aici moştenim sensul figurat şi literar pe care îl atribuim „morilor de vânt” şi anume: plăsmuiri ale imaginaţiei, realităţi care există doar în imaginaţia unora dintre noi.

„A se bate/lupta cu morile e vânt” însemnă, aşadar, a lupta împotriva unor dificultăţi care nu există sau a lupta în zadar împotriva unor realităţi imposibil de învins. În ambele situaţii, ne referim la o luptă epuizantă, mai ales în plan psihic, deşi idealul poate fi plin de nobleţe ca aspiraţie umană. „Don Quijoţii” sunt fiinţe idealiste prin excelenţă, a căror luptă, deşi iluzorie, este fie persiflată, fie admirată de semeni. Să vedem acum şi câteva atestări din literatura noastră:

De la Titu Maiorescu ne-a rămas acest aforism: „Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi. Oamenii de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt.” Poetul Vlahuţă scrie un Răspuns la o cronică rimată, din care citez această strofă: „C-o idioată nesimţire / Îşi râd de tot ce-i demn şi sfânt / Le toacă gura în neştire, / Se bat cu morile de vânt.” În Jocurile Daniei, Anton Holban spune: „Mă simţeam umilit, în luptă cu morile de vânt. Nu mă pricepeam să imaginez singur ceea ce o oprea.”