Mândri că suntem români

Fluturată pe sub nasul nostru din motive de campanie electorală, “mândria de a fi român” este totuşi o temă serioasă. Oamenii obişnuiţi, cei care cred sincer în ea, se întemeiază – chiar dacă nu toţi sunt conştienţi de asta – pe sentimentul apartenenţei la o comunitate de valori culturale, construite în timp.

S-o spunem simplu şi pe înţelesul tuturor: mândria de a fi român (sau polonez, sau italian, sau portughez etc.) nu vine din creşterea PIB-ului. Oamenii nu se emoţionează până la lacrimi când află procentele cu care au crescut exporturile, producţia industrială ori venitul net pe cap de locuitor. Ci atunci când citesc o poezie care simt că îi reprezintă, când ascultă un cântec ori când vreunul dintre “ai lor” realizează o mare performanţă în lume. Mândria de a aparţine unei naţiuni se construieşte în primul rând pe cunoaştere şi cultură. Din acest punct de vedere, patrimoniul cultural şi ştiinţific este extrem de important şi are un puternic caracter simbolic. E nevoie, aşadar, de conservarea, perpetuarea şi îmbogăţirea lui. Ceea ce, la noi, se neglijează (ca să nu spun mai mult). Dau câteva exemple, din multele care se pot da.

Am avut un Muzeu al Literaturii Române unde, în timp, se adunase o bună parte din patrimoniul culturii româneşti scrise – în primul rând manuscrisele scriitorilor (unice şi inestimabile: dispariţia lor ne-ar lăsa, practic, fără mărturiile esenţiale ale culturii scrise). Clădirea în care funcţiona muzeul a fost restituită fostului proprietar în urmă cu vreo zece ani, iar între timp autorităţile (din toate partidele, de toate felurile) nu au găsit o soluţie pentru salvarea instituţiei. Acum, patrimoniul se mută în tot felul de spaţii neadecvate şi riscă să se degradeze şi să se piardă. S-ar putea ca urmaşii noştri să nu mai aibă deloc unele manuscrise ale lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu şi alţii. Mândri că suntem români.

Tinerii noştri au mers la studii în universităţi de renume. S-a mai întâmplat aşa şi în trecut, începând din secolul al XIX-lea, iar bazele culturii române moderne şi ale ştiinţei româneşti au fost puse de astfel de tineri care, după ce au studiat la Paris, la Berlin, la Viena, s-au întors acasă pentru a construi. În urmă cu câţiva ani, Guvernul a instituit un sistem de burse pentru studii în străinătate, cu condiţia ca beneficiarii lor să se întoarcă şi să lucreze în ţară. S-au întors. Foarte puţini dintre ei şi-au găsit un loc de muncă potrivit specializării şi studiilor lor. Mai sunt şi alţii, nu puţini, care au fost la studii “pe banii lor”, nu pe ai Guvernului, şi-au dat doctorate strălucite la mari universităţi şi s-au întors. Nu-şi găsesc locuri în universităţi şi institute de cercetare, nimeni nu pare să aibă nevoie de minţile şi de dorinţa lor de a construi. Dacă astăzi, de exemplu, tânărul Titu Maiorescu s-ar întoarce după studii în ţară, probabil că nu l-ar băga nimeni în seamă. Să ne imaginăm cum ar fi cultura română fără Titu Maiorescu şi să ne gândim câţi potenţiali mari cercetători ori oameni de cultură pierdem pentru că, după ce se întorc de la doctorate, sunt nevoiţi să-şi câştige existenţa pe posturi inferioare calificării lor, căci “sistemul” nu-i primeşte. Iar timpurile s-au schimbat faţă de secolul al XIX-lea: astăzi, contează în lume ţările care investesc în cercetare, în educaţie, în cunoaştere. Noi nu prea facem asta. Mândri că suntem români.

Limba română e de origine latină, suntem “urmaşii Romei”, “o insulă latină într-o mare slavă”. La o adică, scoatem pieptul în faţă şi ne mândrim cu latinitatea noastră (mai ales când vrem să le “închidem gura ungurilor”, nu?). Dar specialiştii şi cercetătorii în domeniul limbii latine şi al istoriei antice au rămas foarte puţini. În curând, nu vom mai avea nici unul, căci în facultăţi sunt pe cale de dispariţie astfel de specializări – limba latină, literatura şi civilizaţia Romei antice. Dacă, în viitor, vom avea nevoie de specialişti care să descifreze şi să interpreteze inscripţii latineşti găsite de arheologi pe undeva, o să-i aducem din Germania, din Irlanda sau din Ungaria (căci acolo sunt). Mândri că suntem români.

Aşa încât n-avem decât să continuăm să ne certăm pe creşterea PIB-ului ori să asistăm la caftul politic zilnic. Între timp, câteva milioane dintre ai noştri au plecat în alte ţări, cu mândria lor cu tot.