Mai târziu, ca elev de liceu, eram cât se poate de atent când vorbeam sau scriam, pentru că scăpările lingvistice (inevitabile!) erau aspru criticate de profesorimea din acele vremuri. Puteai da un extemporal la istorie, dar, dacă scriai cu greşeli, nota îţi era scăzută indiferent de infailibila ştiinţă care s-ar fi scurs pe hârtie. Cu anii, am cumpărat toate acele cărţi din care o voce magistrală mă „urechea” pentru ignoranţa mea în materie de limbă maternă. Devenisem un filolog sau, mai degrabă, un logofil, fascinat de cursurile de limbă predate din facultate. Nicio generaţie, până mai deunăzi, nu a pus în chestiune ideea că limba nu ar trebui vorbită şi scrisă de toţi conform normei.

Mai spre zilele noastre, George Pruteanu a ţinut să reînvie, în pestilenţiala atmosferă postdecembristă, interesul pentru limba română şi buna ei folosire. Din câte mi-am putut da seama urmărindu-i strădaniile, se pare că Pruteanu a fost ultimul paladin luptând pe aceste meleaguri.

Să o spunem de-a dreptul: limba română este astăzi un bun patrimonial fundamental lăsat însă de izbelişte. Dar de ce ar trebui să ne mai preocupăm şi cu acest lucru? Bănuiesc că tinerimea şcolară, dăscălimea, jurnaliştii şi guvernaţii, deşi ar recunoaşte cu toţii, demagogic, importanţă socială a limbii, nu mai au de mult frisoane când se poticnesc în vorbire sau când scriu ca vai de ei pe toţi „pereţii” lumii. Tinerii se refugiază în ultima vreme în engleză (aproximativă şi ea!) din neputinţă de a controla discursul în limba maternă. Nu este acesta un simptom al fricii de a exista?

Mai mult, o serie de oameni inteligenţi se întreabă şi mă întreabă dacă „pe stradă”, liceenii nu ar trebui să vorbească aşa cum le vine la gură. Din această perspectivă intervenţiile mele ar avea un caracter elitist, poliţienesc, segregaţionist, lezând drepturi democratice. Iată, de exemplu, opiniile de acum o săptămână ale domnului Mircea Barbu:

„Cred că esenţa acestei dezbateri se poate rezuma într-o întrebare: e justificat moral să excludem oamenii din dezbaterea publică din lipsa înţelegerii regulilor gramaticale? Cred că nu. Elitismul gramatical nu ajută pe nimeni. Să mă explic:

1) cu cât observ mai mult acest fenomen de a corecta fiecare forum, fiecare postare, fiecare conversaţie de metrou, cu atât sunt mai deranjat de el la nivel moral. În esenţa sa, politia gramaticală, nu e altceva decât elitism de moda veche.

2) guvernul sud-african, sub apartheid, nu a avut niciun fel de remuşcare în a promova un sistem de educaţie diferenţiat. Mult mai bun pentru albi decât pentru minorităţi. Educaţia era segregată prin «Legea Bantu» (1953), lege ce a creat un sistem educaţional separat pentru studenţii africani, menit să-i pregătească pe aceştia din urmă pentru a deveni clasa muncitoare ‒ un sistem ce a existat până în 1994.

3) în timp ce exemplul sud-african este unul explicit, acesta există în diferite forme, mai mult sau mai puţin vizibile, în fiecare ţară. Inclusiv în România există în diferenţa de educaţie între mediul urban şi cel rural, între români şi ţigani, între cei de la periferia unui oraş şi «copii din centru». Am crescut în acest mediu de segregare «urbană» (Şcoala nr. 1, mai aproape de centrul oraşului, era considerată superioară şcolii mele, nr. 4, de la o periferie a oraşului, cu prezenţă minoritară crescută). Ca să nu mai vorbim de excluderea minorităţii maghiare din dezbaterile publice, bazată pe aceasta formă de critică elitistă.

4) critica gramaticală nu este întrutotul o chestie rea. Ea trebuie folosită în spaţiul academic, juridic, în comunicatele oficiale etc., unde folosirea limbii este un imperativ necesar. Însă aceste reguli nu ar trebui să conteze, aşa cum sugerează dl. Caragea, «pe stradă», în spaţiul public, unde atât de mulţi oameni au dreptul, şi mai ales nevoia, de a fi ascultaţi.

5) criticaţi oamenii pentru inadvertenţe factuale, pentru argumente greşite sau generalizări grosolane, dar nu pentru modul cum pronunţă numele oraşului New York sau numele unui magazin francez. Criticaţi substanţa celor spuse, nu forma în care sunt exprimate. Gramatica a fost mereu fluidă, liberă de funcţia sa. A promova această dezbatere despre gramatică nu face altceva decât să excludă oamenii din limba lor şi mai ales din societate.”

Mai întâi nu cred că cei ce îşi doresc să vorbim corect fac parte din vreo elită a României de azi sau ar avea puterea de a segrega pe cineva. Problema este simplă, domnule Barbu. „Cei de pe stradă”, la care făceam referinţă în articolul anterior, nu erau nici persoane defavorizate social, nici persoane cu instrucţie incompletă, nu erau deloc „amărâţii societăţii”. Erau elevi la unul din liceele de prestigiu ale Bucureştiului. Altfel spus, „schimbul de mâine”, tineri ce vor intra în Universiade. Ne este indiferent cum?

La chestiunea acesta voi încerca să răspund pe parcursul mai multor săptămâni. Pentru azi, am ales, pentru reflecţie, un răspuns al lui Confucius (550 î.Hr. 470 î.Hr.). Să îl citim cu pătrundere:

„«Ce-ai face în primul şi în primul rând, dacă ţi s-ar oferi sarcina guvernării?» – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat astfel: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte“. (Andrei Pleşu, Dilema veche, nr. 171, 19 mai 2007)

GREŞELI MORFOLOGICE.

doisprezece, douăsprezece

De o bună bucată de vreme, forma feminină a numeralului „doisprezece” a început să fie expulzată din rostirea curentă românească.

Personajele lui Caragiale fac corect acordul, greşelile erau pe atunci altele, fie că, în context, se subînţelegea „orele douăsprezece”, fie „ceasurile douăsprezece” când se refereau la timp. Să-i ascultăm:

„BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprezece trecute.

FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal...”

Nu ştiu prin ce analogie, să fie cu engleză?, cert este că aproape toţi tinerii dispensează azi forma feminină şi îţi spun că „avem o şedinţă la doisprezece”, că „sunt doisprezece teme de învăţat pentru examen” ş.a.m.d. Deunăzi, o regizoare vorbea la televizor despre un spectacol cu „o piesă cu doisprezece personaje.”

Oricâtă iritare a urechii mi-ar provoca mie şi mai şcolitei noastre generaţii, nu putem face altceva decât implora divinitatea pentru ca limba română să fie respectată şi vorbită aşa cum se cuvine. Dar dacă avem de-a face cu patologii generalizate, cum tinde să fie acest caz, greşeala devine, până la urmă, normă.

vizavi

Vizavi (din fr. vis-à-vis) este un cuvânt tratat de toate dicţionarele noastre de uz curent ca adverb. „Dicţionarul universal”, care îl continuă pe cel al lui Lazăr Şăineanu, mai adaugă, totuşi, şi valoarea de substantiv masculin. Cred că o analiză morfosintactică ne-ar conduce spre o mai fină discriminare:

1. Adverb: „Pe urmă s-a-mpăcatără; trebuia să se-mpece, n-avea-ncotro! dacă mâncăm împreună, ca'va s'zică! ştii, vine de stă cineva vizavi la masă... ” (Caragiale, C.F.R.)

2. Loc. adv.: „Tot frontul de clădiri de vizavi de Banca Naţională, începând de la intersecţia străzilor Doamnei cu Academiei şi până la sediul Bibliotecii Naţionale va fi demolat...” (Capital, Internet). Sensul este de: de peste drum de..., de dincolo de....

3. Loc. prep.: „Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de muşterii.” (Caragiale, Justiţie). Sensul este de: faţă de, în raport cu, în privinţa...

4. Subst. masc.: „Gazda ce da balul nu se înjosea la cele mai mici amărunturi ale unei cotredanse; nu o vedeai alergând în dreapta şi în stânga spre a scoate la iveală un vis-à-vis (vizavi) la joc, care se ascundea sub perdelele unei fereşti.” (Kogălniceanu, Soirées dansantes (Adunări dănţuitoare))

Dintre toate aceste sensuri, vizavi de ceva sau cineva, cu valoare de locuţiune prepoziţională, mi se pare folosit exagerat de des în limba de zi cu zi, aşa cum o auzim la televizor, în luări de cuvânt publice etc. Opiniile românului par a fi mereu opuse, nu privitoare sau referitoare la un anumit aspect, ceea ce, psihologic, ne pune pe gânduri. Personal nu cred că exprimarea: „Părerea mea vizavi de tentativa de sinucidere a lui...”, cum am auzit ieri, este mai „corectă” decât „Părerea mea în privinţa tentativei de sinucidere a lui...”. M-aş bucura dacă tinerii ar surprinde subtilitatea semantică, contrastând exemplele de mai sus şi punând în joc bunul simţ stilistic.

ouă(le)

Mulţi români, unii chiar şcoliţi, nu s-au deprins încă cu faptul că pluralul articulat de la „ou” este „ouăle”, şi nu „ouălele”. Iată şi o probă mai recentă, extrasă din jurnalul.ro: „Comisarul european pentru Sănătate şi Protecţia Consumatorilor, John Dalli, a anunţat că începând cu data de 1 ianuarie 2012, ouălele provenite de la găini crescute în baterii nu vor mai putea fi comercializate în magazinele din UE.”

Îmi aduc aminte de o bătrânică care, în Piaţa Amzei, scrisese pe un carton obişnuit: „Vând oo”. Ţăranca, slab familiarizată cu abecedarul, scria după închipuire. Şi nu a fost un caz singular. Cum rostirea unor cuvinte vechi care încep cu „o”, aşa cum bine au arătat fonologii, este mai posterioară, mai spre „u”, decât ar lăsa de bănuit forma scrisă, am văzut prin pieţele noastre şi alte „minunăţii” de genul: „carne de uaie”, „pălării pentru copii şi uameni mari”. Să ne împăcăm cu cei ce greşesc, zic eu, căci cu toţii vom ajunge „uale şi ulcele”!

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR. „Aş pune aceste lucruri pe necunoaşterea realităţilor istorice şi nu pe asetimentul [sic!] negativ pe care politicienii nemţi îl au faţă de români, asetiment [sic!] ce mi-a fost confirmat de către cei care locuiesc în Germania.” (Adevărul, 08.10.2013)

Este evident că autorul dorea să scrie „asentiment”. Dar „asentiment” înseamnă, după NODEX, 2002:

ASENTIMÉNT n. Act prin care cineva aderă în mod voluntar la o opinie, la o poziţie sau acceptă o propunere; învoire; consimţământ. ◊ A-şi da ~ul a consimţi; a-şi da consimţământul. A fi în ~ul cuiva a proceda în conformitate cu părerea sau cu dorinţa cuiva. /<fr. assentiment

Prin urmare, politicienii germani au un „asentiment negativ” faţă de români. Cum vine asta? Nu era mai simplu să spunem că acei politicieni nutresc sentimente negative faţă de români, că nu ne suportă, că ne dispreţuiesc ş.a.m.d. Mai mult, cuvântul „asentiment” are, etimologic, un sens pozitiv intrinsec. Francezul „assentiment”, de unde l-am împrumutat, este derivat din „assentir”, care vine din latinescul „assentire” şi care înseamnă „a aproba”. Aşadar, „asentiment negativ” este un nonsens care trebuie, cu desăvârşire, uitat.

EXPRESIA SĂPTĂMÂNII. „A bate fierul cât e cald”

Expresia înseamnă să nu scapi o bună ocazie, să ştii să profiţi de o situaţie favorabilă. Apare în franceză în secolul al XVI-lea, sub diverse forme analoge. În româneşte nu am reuşit să o datez, deşi pare perfect împământenită la paşoptişti.

Fireşte, la bază se află o situaţie de viaţă transpusă în limbaj metaforic. Pentru a putea fi prelucrat cu uşurinţă, fierul trebuie bătut cât încă este maleabil, pentru a se obţine forma dorită. Expresia ne duce imediat cu gândul la potcovari şi la vechimea acestei practici. Spune Costache Negruzzi: „Bate fierul păn-e cald, şi fă tot lucrul la vremea lui.” (Negru pe alb, Scrisoarea XII)