Interzisă de Mihail Sturza, omagiată în dictatura carlistă: „Dacia Literară“ la o sută de ani de la apariţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trecuse aproximativ un an de la înfiinţarea Ministerului Propagandei Naţionale, iar dictatura carlistă prezenta tot mai multe simptome pentru o viitoare cenzură a presei şi a publicaţiilor, în general.

În 1940, Dacia Literară, publicaţie interzisă de domnitorul Mihail Sturza, împlinea o sută de ani de la înfiinţare, sub o altă dictatură, care după o lună, în 19 februarie, sub „regimul stării de asediu“ va institui „cenzura publicaţiunilor cari apar la lumina zilei după normele stabilite şi cari au intrat în cunoştinta tuturor acelora cari doresc ca raspândirea ideilor să se facă pe căi legale şi normale“.

„O sută de ani dela apariţia «Daciei Literare» a lui Mihail Kogălniceanu“ este un articol publicat în România Literară, un laudatio adus politicianului şi publicistului Kogălniceanu şi a efortului de a crea o revistă care reflecta preocupările culturale, intelectuale, într-o epocă romantică. Este prima publicaţie cu un program cultural coerent, care avea ca scop să culeagă texte scrise de românii de pretutindeni, o literatură, cultură naţională, nu regională. Dacia Literară a apărut în 19 martie 1840 şi a fost interzisă după doar cinci luni, în 23 august 1840.

O SUTĂ DE ANI DELA APARIŢIA „DACIEI LITERARE”

A LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU  - România Literară, ianuarie 1940

 

Se împlinesc o sută de ani dela apariţia „Daciei literare”, revista pe care a editat-o şi condus-o, la Iaşi, M. Kogălniceanu (Ianuarie – Iunie 1840).

Fără îndoială, Mihail Kogălniceanu, moldoveanul de veche obârşie, a fost una din cele mai reprezentative figuri ale generaţiei eroice care a ctitorit România modernă. Spirit creator, inteligenţă vie şi înzestrată, patriot luminat, cărturar cu o vastă erudiţie, bărbat politic energic şi pătruns nu numai de ideia naţională, a integrităţii naţionale, dar şi adânc înţelegător al problemelor sociale şi culturale care interesau vremea lui şi naţiunea română întreagă peste vremelnica despărţire în care silită era să trăiască, - el s’a dăruit fără rezerve luptei pentru promovarea civilizaţiei române pe toate tărâmurile şi pentru trezirea conştiinţei naţionale.

Era îndreptăţit deci, V. A. Urechia să facă, la moartea lui Kogălniceanu (20 Iunie 1891), aceste constatări, unanim împărtăşite:

„Mihail Kogălniceanu a fost cel mai mare om de Stat; cel mai cult şi mai învăţat dintre contemporanii săi; acel care la şcoala sa de istorie, de publicist, de naţionalist, a format generaţiunile care l-au secondat în munca sa gigantică şi semi-seculară; factorul de căpetenie a tot ce există; steaua călăuzitoare a românilor de sub jug străin; desrobitorul ţiganilor, căci el a ascuţit pana cu care domnii moldoveni au semnat aceea desrobire; împroprietăritorul ţăranilor; apărătorul drepturilor ţării la congresul dela Berlin, alăturarea de Ion Brătianu, şi pe lângă toate marile Curţi europene; oratorul cu grai neamuţit, luminător şi la nevoe răsunător; podoaba şi fala Moldovei; gigantul care pe umerii săi a ridicat sus o întreagă naţiune”... „Omul despre care în decursul secolelor, istoricul pomenindu-i numele va exclama ca vechiul cronicar: „Nasc în Moldova oameni mari!”...

De la primele sale manifestări publice, Kogălniceanu a afirmat concepţia unităţii naţionale, concepţie care-l va călăuzi necontenit în toată îndelungata şi neodihnita lui activitate publică.

„Dacia literară” (titlul revistei era tipărit astfel: Dacia litterara) apare sub semnul acestei concepţii, afirmată pe tărîm literar. Însuşi titlul publicaţiei este simbolic. El n’a fost luat la întâmplare. Dimpotrivă, concretiza o directivă, care va străbate ca un fir roşu toată osârdica şi rodnica strănadie românească a lui Kogălniceanu.

În 1840, M. Kogălniceanu era tânăr. Avea abia 23 de ani. Ştia, însă, multe. Studiase cu sârguinţă în ţară, la Lunéville (Franţa) şi la Berlin. Era nu numai un desăvârşit occidental dar în acelaş timp un patriot înfocat, dornic de a face treabă. Începuse, cu câţiva ani în urmă, să desmormânteze vechi documente privind trecutul poporului român; era pasionat de poezia populară, căreia cel dintâi îi va releva frumuseţea şi va căuta să-i fixeze loc de cinste în folclorul universal. Făcuse temeinice cercetări istorice; relevase unele importante probleme sociale; vădise preocupări literare. Activitatea lui uriaşă şi felurită purta pecetea şi strălucirea geniului.

Înainte de a scoate „Dacia literară”, a cărei apariţie va însemna un moment important, o piatră de hotar, în evoluţia noastră culturală, Kogălniceanu era un publicist consacrat. La Berlin publicase încă în 1837, în „Lehmans Magazin für die Literatur des Auslandes” primul studiu despre limba şi literatura Românilor; iar în franţuzeşte tipărise cercetările sale despre Ţigani, cu o caldă pledoarie pentru desrobirea totală a robilor, şi „Istoria Valahiei, Moldovei şi Valahilor de peste Dunăre”. La înapoerea în ţară, hotărît să stârnească interes pentru ideile ce-i erau scumpe… „căută, în literatură şi în presintarea trecutului, mijloace de a înrâuri asupra societăţii în care se întorsese cu hotărîrea de a o face să înainteze, dar nu pe alte drumuri decât ale tradiţiei necontenit răscolite de dânsul”. (prof. N. Iorga).

M. Kogălniceanu copleşit el însuşi, câtva timp, de atmosfera din ţară, pe care apoi o va strădui so risipească, a publicat piesele de teatru prelucrate: „Două femei împotriva unui bărbat” şi „Orbul fericit”, lucrări slabe, desi cu o ţinută literară superioară, în raport cu scrierile ce apăreau atunci, precum şi încercările de roman „Iluzii pierdute” şi „Un întâiu amor”, deasemeni încercări meritorii dar care nu vor rezista vremii.

În 1838 colaborează cu G. Asaki; redactează Alăuta Românească „Supplement literal al Albinei românesci” a lui Asaki. Dar colaborarea lor n’a putut dura multă vreme, atâtâ din pricina ciudăţeniei bătrânului enciclopedist ieşean, cât şi datorită faptului că ei erau călăuziţi de concepţii care nu se potriveau de loc. Kogălniceanu nu era regionalist. El milita pentru pan-românism. Era convins că lupta pentru unitatea naţională integrală trebue să fie precedată de înmănuncherea factorilor culturali din toate ţinuturile răşluite ale Daciei, înmănunchere pe care o vedea posibilă în ciuda vicisitudinilor politice. O revistă care să îmbrăţişeze aspectele vieţii culturale a românilor din toate provinciile româneşti, o considera el drept mijlocul cel mai potrivit pentru necesara apropiere a literatorilor români de pretutindeni, pentru stabilirea unui cât mai strâns contact între ei, închegarea „unei limbi şi unei literaturi comună pentru toţi” şi a unei platforme culturale unitare. Dar nu numai atât. Kogălniceanu, format în centrele civilizaţiei apusene, dorea ridicarea nivelului intelectual al publicaţiilor literare. Nu-l mulţumeau cele care apăreau în acel timp. Nu-l mulţumeau niei ca ţinută literară şi nici ca directivă.

Albina Românească din Iaşi a lui Asaki, Curierul Românesc al lui I. Heliade Rădulescu la Bucureşti, Foaea penttru minte, inimă si literatură, din Braşov, a lui George Bariţ. Erau publicaţii interesante dar nu ceeace dorea el. Niciuna nu era cuprinzătoare a mişcării literare a naţiunii întregi şi nu-şi desfăşura activitatea pe planul unităţii româneşti. Fiecare, dimpotrivă, era regionalistă, căuta să reflecte viaţa culturala a unei singure provincii, respectiv: Moldova, Muntenia sau Transilvania. Prezentarea literară o considera, mediocră, sub nivelul cerut de acel moment istoric.

Iată pricini care-l determinară pe Kogălniceanu să scoată revista sa. Dar el va încerca să reacţioneze şi împotriva prelucrărilor şi traducerilor execrabil alcătuite, după lucrări străine luate la întâmplare, traduceri li prelucrări care erau dominante şi ajunseseră o adevărată pacoste. De aceia în Dacia literară se va promova literatura originală, o bună literatură originală, se vor scrie pagini de critică obiectivă, vor fi scoase la iveală minunate comori din literatura noastră populară, şi vechi cronici româneşti. Astfel, pentru întâia oară, cititorului român i se vor pune la îndemână scrieri literare alese, redactate într’un stil îngrijit, într’o limbă neobositoare ferită de îmbâcseli, în adevăratul şi armoniosul graiu românesc.

Articolul-program al „Daciei Literare”

Pentru măreţia cuprinsului şi frumoasa limbă în care este redactat, transmitem textul articolului-program al revistei lui Kogălniceanu, articol scris cu un veac în urmă, la 30 Ghenarie 1840:

„O foaie dar carea părăsind politica, s’ar îndelntnici numai cu literatura naţională, o foaie carea făcând abnegaţie de loc ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s’ar îndelnici cu producţiile româneşti, fie din ori ce parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie zic, ar împlini o mare lipsă în Litteratura noastră. O asemene foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine de cât predecesorii noştri. Însă urmând unui drum bătut de dânşii, folosindu-ne de cercetările şi de ispita lor, vom ave mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre. DACIA, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti. Aşa dar foaia noastră va fi un repertoriu general al litteraturei româneşti, în carele ca într’o oglindă se vor vedea scriitori Moldoveni, Munteni, Ardeleni, Bănăţeni, Bucovineni, fieşte carele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul seu.

Urmând unui asemine plan, DACIA nu poate de cât să fie bine primită de publicul cetitor. Cât pentru cea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi, şi scandalul o urăciune isgonită. Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, ear nu persoana. Vrăjmaşi a arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre litterare. Iubitori a păcei, nu vom primi nici odată în foaia noastră discusii ce ar pute să se schimbe în vrajbe. Litteratura noastră are trebuinţă de unire, ear nu de disbinare; căt pentru noi dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină, din carea s’ar putea isca o urîtă şi neplăcută neunire. În sfârşit ţălul nostru este realisaţia dorinţii, ca Românii să aibă o limbă şi o litteratură comună pentru toţi.

Dorul imitaţiei s’au făcut o manie primejdioasă, pentrucă omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în litteratură. Mai în toate zilele esu de subt teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi şi ăncă şi acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu facu o litteratură. Noi vom prigoni cât vom pute această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii litteraturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţeri sunt destul de pittoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm dela alte naţii. Foaia noastră va primi căt se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele.

DACIA, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile litteraturei noastre, va fi despărţită în patru părţi. În partea d’ăntăiu vor fi compuneri originale din celelalte jurnaluri româneşti; partea ado ava ave articole originale din celelalte jurnaluri româneşti. Partea a treea se va îndeletnici cu critica cărţilor nou eşite în deosebitele provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numită Telegraful Daciei, ne va da înştiinţări de cărţile ce au să easă în puţin, de cele ce au eşit de sub tipar, relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre litteratorii noştri, şi în sfârşit tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul roman”.

Ca prim pas spre înfăptuirea programului ce arborase, de unitate culturală, Kogălniceanu publică în „Dacia Literară” câteva pagini caracteristice desprinse din revistele literare care apăreau în acel timp la Iaşi, Bucureşti şi Braşov (Albina Românească, Curierul Românesc, Foaia pentru minte, inimă si literature). Cât priveşte critica şi traducerile, Kogălniceanu s’a ţinut de cuvânt. A criticat cartea „Iar nu persoana”. A combătut „traducţiile” improvizate şi a pus sub stavilă acestei „manii primejdioase”.

„Dacia Literară” a biruit...

M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi, cei trei principali colaboratori ai Daciei literare şi tustrei factori principali în activitatea culturală din epoca 1838-1848, erau nu numai o garanţie în ce priveşte seriozitatea publicaţiei dar şi o chezăşie în ce priveşte valoarea literară a conţinutului.

Dar, daca „Dacia Literară” nar fi publicat decât desăvârşita nuvelă istorică a lui C. Negruzzi: „Alexandru Lăpuşneanu”, scriere care a rămas ca un model al genului şi o capo-d’operă a literaturii băştinaşe, totuşi revista ar fi ocupat un loc de întâietate în istoria publicisticei noastre literare. Deşi apariţia ei a fost de scurtă durată din motive cu totul independente de vrerea redactorului şi a colaboratorilor săi, ea şi-a cucerit un loc de mare cinste atât prin drumul pe care l-a trasa cât şi prin materialul revelator pe care l-a înfăţişat.

DACIA LITERARĂ marchează un fericit început, înseamnă afirmarea unui program înnoitor, desfăşurarea unei flamuri care, în ciuda tuturor potrivniciilor, va fi dusă la biruinţă. Iar animatorul ei, într’o vreme când, iar bărbaţii luminaşi era stăpâniţi de egoismul şi exclusivismul regionalist, el a înţeles să nu se afirme ca moldovean ci ca român. Astfel, el însuşi afirma un întreg program.

O interesantă caracterizare a stării literaturii în Moldova şi Muntenia în deceniul dinaintea apariţiei Daciei literare, o va face redactorul ei, în prefaţa binevoitoare la volumul de stihuri al poetului Hrisoverghi. Iată textul acestei priviri restrospective, din care se desluşeşte îndreptăţirea acţiunei iniţiate de Kogălniceanu la începutul anului 1840:

„Literatura în Moldova pe atuncea deabia începuse a reînvia; dar slabă, neînsemnată şi alcătuită numai din proaste traducţii sau imitaţii, şi mai rele încă, de originaluri străine; poezia era mai mult în formă, în cuvinte decât în idei. Mitologia părăjinită, afeclaţia şi conţetele italienieşti era la modă; la fieşcare rând a compunerilor din vremea aceea nu se găseşte decât muze şi iar muze, Apolon, Orfeos, Belona, când Mars, când Aries, Aheron, Dafuis, Tirsis şi toţi zeii din Olimp şi Tartar. Toate acele compuneri era ode imitate, versuri anacreonice, imne, fabule şi mai ales sonete, felul de poezie favorit a Orfeilor care ne asurzia urechile pe atunci. În ţara Românească, poezia avea mai multă nervă şi începuse a se îndrepta după glasul naţional; multe bucăţi de adevărată poezie se şi publicaseră de Văcăreşti, Eliad, Cârlova; cele întîiu încercări ale lui Alexandrescu ieşiseră de asemeni de sub tipar şi vestia Românilor un mare poet. Dar, din nenorocire, scrierile lor sau nu pătrunseră încă în Moldova, sau era cunoscute numai de un mic număr de cetitori; Milcovul este o stavilă destul de mare, care încă astăzi opreşte sau cel puţin întârzie sloboda trecere a rodurilor duhului din o ţară în alta. Publicul nostru dar nu cunoaşte decât autorii moldoveni, cari din pricina mediocrităţii lor, lasă pe cetitori rece, căci nu avea nimica cu ce să-l intereseze”...

Într’un răstimp când publicaţiile erau urmărite de o cenzură vigilentă, Dacia literară n’a putut avea o existenţă îndelungată. În urma intervenţiei consulului rusesc din Iaşi, pe lângă Mihai Vodă Sturdza, revista este suprimată, după apariţia celui de al treilea număr.

După forţata suspendare a „Daciei literare”, Kogălniceanu a continuat să scoată publicaţia istorică Archiva Românească „foaie retrospectivă şi trimestrială”, deasemeni menită tuturor Românilor, care apărea încă din luna Aprilie 1840, şi în care îşi propunea să publice „o colecţie a tuturor Hronicarilor Valahiei şi Moldaviei”, afirmând totodată şi un crez: „Ce ticăloşie ar fi pentru noi, mici în starea de astăzi, slabi în viitorie, fără suvenire vechi, dispreţuind trecutele, negândind la cele viitoare, nefolosindu-ne de cele de faţă. Într’o aşa stare oare n’am fi copţi pentru peire, oare soliea noastră nu ni s’au sfârşit pe pământ, oare nu ni-au venit rândul ca să trăim numai în Istorie, şi încă ş’atunce dacă vom ave Istorie?”

Şi mai departe: „Ba nu, vremea peirei nu ni-au venit, sângele nostru este tânăr pentrucă este înnoit prin negocieri. Vom ave încă zile frumoase pe pământ. Dar pentru a le avea trebue să ne cunoaştem solia ce Dumnezeu ni-au dat, trebue să fim vrednici de bunătăţile ce cerul ni-au dăruit în atâta îmbelşugare, trebue să ne ţinem în unire, trebue să ne ţinem în unire, trebue să sporim în bine. Să ne ţinem mai ales de cele trecute, ele potu să ne scape de peire. Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti – atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări. Să ne ţinem de limba, de Istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare”...

Dar dacă „Dacia literară” a avut o existenţă scurtă, apariţia ei n’a fost zadarnică. Ea a fixat jaloanele unei activităţi ale cărei roade nu vor întârzia să răsară.

Desigur, Kogălniceanu n’a avut răgazul ca în paginile revistei sale de la 1840 să dea amploare programului pe care-l trasase la apariţie, să traducă în fapt, sub auspiciile „Daciei literare”, năzuinţele pe care le nutrea.

Afirmase însă răspicat, cutezător şi strălucit, o direcţie nouă, care va caracteriza un început de epocă, o epocă al cărei incontestabil fruntaş va fi recunoscut. În 1844 în Foaia ştiinţifică şi literară (revista fusese anunţată sub titlul „Propăşirea” dar cenzura i l-a schimbat), împreună cu V. Alecsandri, P. Balş şi I. Ghica, Kogălniceanu va relua firul întrerupt în Iunie 1840, dar cu un program mai larg, cuprinzând: ştiinţele exacte, cele morale, politice şi literatura. Nici de data aceasta, revista nu poate apare decât un scurt timp. (9 Ianuarie – 29 Octombrie 1844) deoarece a fost suprimată ca şi predecesoarea sa Dacia literară.

De-aci înainte Kogălniceanu se va releva numai ca istoric, apoi se va consacra exclusiv politicii, fiind unul dintre făuritorii Unirei principatelor şi colaboratorul lui Vodă Cuza la săvârşirea marilor reforme care le veşnicesc amândurora amintirea.

În 1866 când se va întemeia Academia Română, sub denumirea iniţială „Societatea literară română”, el va avea satisfacţia ca în competenţa şi directivele ei să regăsească, bine înţeles pe un plan mai vast, jaloanele fixate de el în 1840. Şi va avea nu numai o mare mulţumire sufletească dar şi o legitimă mândrie de a putea aduce contribuţia sa la asigurarea continuităţii eforturilor în direcţia statornicită, la împlinirea unei părţi din program, să vadă renaşterea şi înflorirea culturală a României, şi să întrevadă sigura biruinţă a năzuinţei ce i-a călăuzit strădaniile, din juneţe până în pragul mormântului: unitatea naţională deplină.

Iată de ce „Dacia Literară” a biruit

Cronicar

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite