INTERVIU Partea a II-a. Valentin Guţu, autorul volumului „Dicţionar al greşelilor de limbă“. Bilingvismul şi lupta cu greşelile gramaticale

În partea a doua a interviului cu autorul Valentin Guţu vorbim despre teza filologului Maxim Kronhaus referitoare la limba rusă, despre limbajul colocvial urban afectat de angloamericanisme, dar şi despre limbajul de lemn, despre sursele şi cauzele greşelilor de limbă din Basarabia în raport cu cele din România, despre jargonul mediilor electronice şi, mai ales, despre armele cu care putem lupta împotriva greşelilor gramaticale.

INTERVIU Prima parte. Valentin Guţu, autorul volumului „Dicţionar al greşelilor de limbă“. Naşterea, viaţa şi nemurirea greşelilor gramaticale...

În spaţiul nostru intelectual, şi nu numai, există un puternic curent, hai să-i zicem „elitist”, care se raportează faţă de popor cu multă superioritate. La noi dacă apare o problemă, atunci sigur e ceva ce „se manelizează“. Se „manelizează“ cultura, politica, viaţa etc. O adevărată obsesie. De multe ori ni se sugerează că sursa greşelilor este acest „popor needucat“. Unul dintre filologii mei contemporani preferaţi, Maxim Kronhaus, are o teză interesantă referindu-se la limba rusă. El susţine ceva de genul: puterea limbii ruse se bazează pe doi piloni centrali. Primul este marea literatură rusă. Al doilea, culmea, este poporul mai puţin educat. De ce? Pentru că el nu cunoaşte o altă limbă străină, nu poate trece pe un bilingvism care poate afecta limba. Această „incultură a poporului“ devine un soi de factor de protecţie, un depozitar al limbii. Cum vedeţi povestea asta?

Pentru a vă reaminti de limbajul de lemn, reprobat la noi fără cruţare imediat după ’90 ‒ dar… ce folos! ‒, voi spune că elitele au şi astăzi… „un rol determinant în viaţa societăţii”. De altfel, lingviştii români, atunci cînd stabilesc, periodic, normele ortoepice (dar şi unele reguli ortografice), se conduc după pronunţia (scrierea) „corectă” a elitelor culturale (bucureştene) de vîrstă (relativ) medie ‒ odinioară erau „preferate” cele de vîrstă (relativ) avansată: oamenii de ştiinţă, de teatru, angajaţii din învăţămînt, mass-media, literaţii etc. În toate epocile şi la toate popoarele, centrul s-a considerat superior marginii; pe unde justificat, pe unde nu. În prezent însă, uite că se discută chiar foarte aprins pe seama acestui concept dicotomic: marginea se vrea ‒ pe alocuri ‒ centru, şi se pare că destul de justificat, încît nici nu e de mirare cînd dai de niscaiva „boieri ai minţii” şi în provincie.

Evident că „superioritatea” neacoperită de „cultură” este deranjantă, ca să nu spunem jenantă. O pronunţie de felul: ‒ Eu [eu] sunt [siunt] bucureştean... ca şi el [el], iar: ‒ Eu-s [ieus] chişinăuian [chiş-nău-ián]... nu „sună (prea) bine”. Care dintre cei doi este [és-te] sau... îi mai „educat [ie-du-cát]”? Greu de spus. Dar diferenţele de pronunţare persistă, ba se înmulţesc şi cele de scriere, şi asta pentru că sîntem totuşi numeroşi în această ţară (dacă adăugăm la ea şi Basarabia), iar pedagogia ortografiei şi a ortoepiei pe unde ajunge, pe unde nu... Limbajul marginalilor însă cam de pe-aici vine. Deci ‒ cu permisiunea dumneavoastră ‒ haideţi să fac şi eu o trimitere la realitatea lingvistică din Rusia, de care se ocupă în mod special sociolingvistul Maxim Kronhaus, pentru care: „Limba rusă e pe pragul unei crize de nervi” (2008), presupun, din cauza „străinismelor” angloamericane. Acestea au pătruns îndeosebi în limbajul („marginal”) al tinerilor (elevi/studenţi) ‒ unul vulgar sau inferior ‒, avînd conotaţii neobişnuite, încifrate, deci greu de înţeles. Aţi priceput probabil, este vorba de argou, jargon sau ‒ daţi-mi voie să utilizez un angloamericanism ‒ slang, limbaj care, în opinia sa, afectează masiv, în ultimele decenii, cel puţin vocabularul limbii ruse, stabilitatea acestuia. Întrucît astfel de limbaje „marginale” sînt efemere, ele nu rezistă în uz mai mult de vreo cinci ani, fiind înlocuite cu alte „jocuri lingvistice”, în fond, calchieri după modele englezeşti, apărute sub presiunea culturii americane.

Aici însă iată că şi beau-monde-ul (înalta societate) din Rusia cedează în faţa unor „străinisme”: model („manechin”), stilist („frizer”), broker („agent de bursă”)... de dragul sporirii prestigiului meseriilor respective. În concepţia lui Maxim Kronhaus, tocmai că „ elitele” sînt cele care pun în pericol evoluţia firească a limbii ruse, întrucît acestea au devenit ori sînt pe cale de a deveni „bilingve” sub influenţa culturii angloamericane. „Norocul” poporului simplu e că acestea ‒ elitele ‒ sînt puţin numeroase comparativ cu masele de cetăţeni ruşi monolingvi, „care nu vor trece niciodată la limba engleză”, prin urmare, „engleza niciodată nu va fi dominantă la noi”.

Adevărul e însă că limbajul colocvial urban este deja afectat de angloamericanisme, la fel ca al nostru, şi nu doar. Extrapolînd această stare de lucruri, ţin să menţionez că, în perioada ţaristă, deci pînă la 1918, graiul românesc din Basarabia, la fel, a fost salvat „graţie” ţăranilor basarabeni ‒ care erau „analfabeţi” în proporţie de circa 90% ‒, în timp ce „elitele”, care ştiau să citească şi să scrie ruseşte, îşi cam pierduseră „simţămîntul naţional”. A se vedea, în această privinţă, notele de călătorie ale lui Mihail Sadoveanu în Basarabia imediat după Marea Unire.

Ciudat e totuşi să auzi ‒ astăzi! ‒ că şi Rusia, mai bine zis, limba rusă, a ajuns să fie afectată de bilingvism, în special de anumite calcuri după modele englezeşti. Numai pleonastica struţocămilă „SMS soobşcenie” (lieral: „mesaj SMS”) cît face! Ce să mai vorbim atunci de noi, mai cu seamă de româna din Basarabia, bombardată cu străinisme cel puţin din două direcţii, după ’90 încoace, pentru că pînă atunci ,,cele două” erau doar una ‒ septentrională.

În concluzie, ca să-l parafrazez pe sociolingvistul Maxim Kronhaus, vă informez că ‒ „la moment“ (aşa spun basarabenii pentru: momentan/în momentul de faţă/în prezent) ‒ limbajul uzual din Basarabia se află sub o dublă presiune: ruso-engleză. Iar fiecare vorbitor de română se descurcă pe cont propriu, pentru că ‒ deocamdată ‒ doar foarte puţini ştiu de existenţa acestui Dicţionar al greşelilor de limbă, care ‒ sper! ‒ îi va face să se descurce mult mai uşor în hăţişurile „limbii noastre”  (aşa i se zice, cu precauţie, limbii române la Chişinău).

Greşeli de limbă din Basarabia

Revenind la povesta bilingvismului. Mie mi se pare că teza lui Kronhaus este confirmată de experienţa noastră din Basarabia: satele şi ţăranii au conservat mult mai bine limba decît oraşul şi orăşenii ceva mai „culţi“. În acest context, cum vedeţi sursele şi cauzele greşelilor de limbă din Basarabia în raport cu cele din România? Ce au în comun şi ce le deosebeşte?

Parţial am şi răspuns la această întrebare. Deşi nu mă încumet să răspund aici exhaustiv la ea, să revenim totuşi la… ţăranii noştri basarabeni, care, într-adevăr, în perioada interbelică au continuat să conserve (nu: să conserveze) ‒ ca şi moldovenii de peste Prut ‒ acelaşi grai sau, dacă doriţi, subdialect… moldovenesc. Deci nu o limbă literară, ci una populară sau chiar regională. În interbelic, doar la oraş se vorbea „româneşte“ (în accepţia ţăranului basarabean ‒ chiar şi a celui de acum ‒, a vorbi româneşte înseamnă a vorbi... literar, nu... „o altă limbă”, aşa cum „afirmă” răuvoitorii noştri).

Astăzi, ţăranii basarabeni, care îşi zic „moldoveni”, pentru că aşa i-au obişnuit sovieticii, dar şi autorităţile actuale, fiind „alfabetizaţi” de şcoala sovietică şi ‒ bărbaţii ‒ „instruiţi” în Armata Sovietică (de la Kaliningrad pînă în Kamceatka), apoi trecuţi prin colhozuri şi sovhozuri, îşi revin cu greu de pe urma „educaţiei lingvistice” căpătate în juneţea lor şi, dacă te întreţii cu vreunul dintre ei, să zicem, pe tema „detaliilor” (a se înţelege: pieselor) „tráctorelor” (a se citi: tractoárelor) pe care le-a „vodit”  (a se înţelege: condus) în „tinereţa lui comsomolistă”, în mod sigur vei avea indigestie de la „ghiveciul” lingvistic ingurgitat.

Ceea ce „consearvă” ţăranul basarabean din... anii imediat postbelici pînă acum este o mixtură (verbală) destul de amară, asta pe lîngă murăturile şi banii pe care îi bagă, prevenitor, în „bănci” (citeşte: borcane de trei litri/ Borcan-Bank). Nu există ‒ astăzi! ‒ la ţară, în Basarabia, un limbaj tehnic românesc, aşa cum nu există nici prin autoservice-urile din Chişinău. Un limbaj regional rudimentar, da, şi acela mixtat: „‒ Uăi, cum ţi-i familia?” („‒ Ce nume de familie ai, domnule?”) ‒ Bótnari (eventual Rótari, Morári, Pînzári...) (‒ Botnáru (eventual Rotáru, Moráru, Pînzáru...); „‒ Cît îi vremea, uăi?” („‒ Ce oră e acum?”) „‒ Vremea? Îi cinci minute la trei...” („‒ Ora? E două şi cinci minute...”); „‒ Ei, hai, davai poka!...” („‒ Bine, pa!...”).

Încearcă să dialoghezi ‒ pe linie profesională ‒ cu un depanator, instalator sau zugrav din capitala „celui de-al doilea stat românesc”, dacă vrei să ai a face cu realitatea lingvistică (limbajele profesionale uzuale sau colocviale) din Basarabia: vocabular poluat excesiv cu rusisme sau angloamericanisme preluate tot de la ruşi (numai ubicuitatea atotputernicului „djîp”, adică jeep [gip], cît face!); calcuri semantice ori de structură (‒ Aţi hotărît întreabarea ceea ori nu? ‒ Am hotărît-o!), adică: ‒ Aţi soluţionat problema ceea ori nu? ‒ Am rezolvat-o!); topică improprie (rusească) (‒ Aşa şi s-a întîmplat, adică: ‒ Aşa s-a şi întîmplat); pronunţie palatalizată sau înmuiată a unor consoane (sub influenţă rusească), asta în cazul orăşenilor din familii mixte sau alolingvi (‒ Ghe unghe vii? ‒ Ghe la cheatru... ‒ Iar eu ghe la facultache...), ori chiar populară, regională, inclusiv la oraş, în mediile universitare, academice ([Ieminescu, ielev, iepocă, poiet, Ieuropa, mere de albine, pesă de teatru, iemisiune radiofonică] ş.a.).

Uneori, mergînd pe străzile Chişinăului, ai impresia că te afli într-un sat ceva mai mare (de circa 800 de mii de locuitori), în care pe ici-dincolo se vorbeşte şi româneşte, uneori chiar şi literar, dar foarte rar. Au dreptate totuşi cei care spun că... ,,grăiesc moldoveneşte” în plin centrul capitalei R.M., însă doar în cazul în care „grăiesc ca la ţară”, căci antonimul expresiei „a grăi moldoveneşte” este „a vorbi literar“, nu: „a vorbi româneşte”. Asta e pentru luare-aminte, deci spre a dezambiguiza noţiunile de Moldova, moldovean, moldoveneşte cu referire la Basarabia (oficial Republica Moldova), basarabeni (oficial moldoveni) şi limba vorbită de către aceştia (româna).

Prin urmare (fără... „aşadar”), a grăi moldoveneşte înseamnă a vorbi tot... româneşte, doar că neliterar, adică... în grai moldovenesc (atît pe o parte, cît şi pe cealaltă a Prutului). Din perspectivă ştiinţifică însă, o limbă naţională sau literară, sau oficială moldovenească nu există. Sub raport politic, da, poate „exista” orice, chiar şi o „limbă de stat moldovenească”, cu următoarele „dialecte”: moldovenesc de nord, moldovenesc de centru, moldovenesc de sud. Trei, Doamne, şi toate... patru false! Pe de altă parte, în ideea promovării unui compromis glotonimic, încă de pe la ’89 încoace, unii politicieni, dar şi oameni de cultură basarabeni, vorbesc de o „identitate” a celor „două limbi” (aproape ca în Evul Mediu): „moldoveneasca” şi „româna”, pe care şi-ar dori-o chiar consfinţită prin Constituţie: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească (română)”. Or, se ştie de cînd lumea, partea (graiul/subdialectul moldovenesc) nu poate fi identică sau egală cu întregul (limba naţională/limba română). Asta, din punct de vedere ştiinţific, căci din punct de vedere politic...

Iată deci una dintre multele diferenţieri ori deosebiri între realitatea lingvistică basarabeană şi cea euroromânească, adică din Ţară. Acordurile, mai bine zis, dezacordurile gramaticale ne-au fost, ne sînt şi ne vor fi însă „comune”, pentru că ele constituie cele mai frecvente greşeli de limbă ale românilor de pretutindeni: „‒ Dicţionarul ista îi chiar a lui? ‒ Ştiu că nu-i a meu!... Doar îi scris pe dînsu’: Valentin Guţu”. În fine, mediul lingvistic basarabean, mă refer aici în mod special la cel urban, este altul decît cel din Ţară. Unul eterogen, dominat de bilingvism, acesta fiind cauzat de structura neomogenă a populaţiei orăşeneşti, în care, în virtutea perpetuării unor complexe de inferioritate, moştenite din perioada sovietică, sînt bilingvi activi nu alolingvii, ci... etnicii români, care au de cele mai multe ori un comportament lingvistic oportunist, conjunctural („Ia să grăiesc eu mai bine... ruseşte cu vînzătoarea asta, că, dacă nu înţelege... moldov'neşte, s-ar putea să se supere...”. Şi... vînzătoarea deseori chiar se „supără”, mai cu seamă atunci cînd i se cere să se exprime... „româneşte”: „Da’... ce-mi trebuie mie să graiesc... maldaveneşche ori, cum zic unii, româneşche, dacă toţi maldavenii şchiu ruseşche?...”).

Acolo unde există bilingvism însă, se ştie, există şi aculturaţie. Or, în Basarabia, unde posturile de radio şi de televiziune ruseşti predomină, cei care se aculturează sînt tot... românofonii, nu rusofonii. Prin urmare, mediul lingvistic de aici nu este propice cultivării limbii literare, standard. Bineînţeles, cu excepţia unor „oaze” socioculturale. Cu alte cuvinte, la Chişinău, româna literară nu se învaţă... în stradă, ci... din cărţi sau de la televizor, selectiv. Asta e o altă diferenţă între cele două „capitale... româneşti”: Chişinău şi Bucureşti.

Apropo, nu ştiu dacă ştiţi. Poate v-a spus Dinu, fiul dumneavoastră, care îşi face studiile la Bucureşti, că în anumite medii româneşti argoul „Basa“ face furori şi e la mare căutare. Multă lume pricepe ce e „funduleţ în gemuleţ“, „marşrutka“, ca să nu mai zic de „...zdeţuri“. Credeţi că experienţa lingvistică basarabeană ar putea lăsa anumite urme în limba română? E un proces greu de controlat…

Toate aceste basarabenisme colocvial-argotice, de care faceţi vorbire, prind la Bucureşti deoarece sînt… exotice, mişto, bune rău ‒ chiar dacă vin de la Chişinău, ca şi Pavel Stratan. Mie însă mi se par… efemeride lingvistice, care, nu neg, îşi au şi ele rolul şi locul lor în uzul curent, poate că şi într-un anumit gen de literatură, muzică ori (sub)cultură. Repet, uzul le acceptă pe toate; limba literară însă, de asemenea, le triază pe toate… De aici şi registrele stilistice.

Fenomenul „Global English“ şi bilingvismul 

Există o puternică invazie a terminologiei şi chiar a elementelor de sintaxă care vine mai ales pe filiera „limbilor de lemn” din diferite domenii ale limbii engleze. Folosim multă terminologie englezească, o mai „românizăm” etc. Fenomenul e global, mai toate limbile se confruntă cu acest Global English. Cum luptăm cu acest proces? Cum facem norme pentru a găsi formulele gramaticale corecte şi adecvate limbii noastre?

Povestea e veche-străveche… Dacă vă amintiţi, chiar şi I.L. Caragiale mai strecura printre schiţele şi momentele sale cîte-un Five o’clock, cîte-un High life… „OK [ochei], veţi zice dumneavoastră, asta a fost demult… Cum luptăm astăzi cu acest proces?” Păi, cum să „luptăm”? Unii ‒ puriştii ‒ evită anglicismele, alias angloamericanismele, întrucît acestea „poluează” sau chiar ameninţă identitatea limbii române, mai cu seamă mass-media; alţii ‒ fiind descuiaţi ‒ le acceptă mai mult sau mai puţin tacit, considerînd că împrumuturile englezeşti îmbogăţesc, cel puţin, lexicul românesc, aşa cum s-a întîmplat ‒ la sfîrşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ‒ prin italienizarea ori francizarea limbii noastre; procese suportate mai uşor, deoarece e vorba totuşi de două limbi surori, deşi engleza are şi ea suficiente elemente latineşti (Mass-media ştie de ce!).

Pornind de la faptul că procesul actual al anglicizării este unul global, fiecare limbă îi „face faţă” în felul său asimilîndu-şi împrumuturile, adică din punctul de vedere al lexicologiei, lexicografiei şi lingvisticii normative. Pe cale de consecinţă ‒ vă place formula? ‒, unele englezisme (cuvinte, expresii frazeologice sau chiar construcţii gramaticale) rămîn ‒ în uzul nostru ‒ un timp neadaptate/neasimilate (fiind considerate de către unii drept străinisme sau xenisme), altele însă îşi găsesc ceva mai uşor paradigma românească şi se asimilează.

Pînă prin 2005, de exemplu, mass-media (substantiv neutru plural) era o unitate lingvistică inflexibilă ca un soldat din Garda Regală Britanică („Potrivit/conform mass-media…”), acum însă, după ce a devenit substantiv feminin (vezi DOOM), adică după ce s-a „românizat”, mass-media („presa”) e chiar foarte flexibilă („Potrivit/conform mass-mediei…”). Vom nota aici că abuzul de anglicisme ‒ mai cu seamă în presă ‒ deranjează totuşi, ca orice abuz („‒ Ne-am înţeles? ‒ O.K.!”). Prin urmare, cel care scrie româneşte neapărat trebuie să aibă şi o anumită… expertiză lingvistică, astfel ca tot ceea ce spune… să facă sens! La asta se gîndesc în primul rînd specialiştii din lingvistica normativă, cei care se ocupă de normarea ortografică şi ortoepică a împrumuturilor englezeşti sau angloamericane, care sînt înregistrate ulterior în dictionare.

Cuvîntul fotbal [fót-bal], de pildă ‒ care s-a aflat în ultimele zile mai pe buzele tuturor ‒, diferă, ca dată a normării ortografice şi ortoepice, de, să zicem, baseball [béis-bol], întrucît acestea au o vechime şi o circulaţie diferite în limba română. Deşi, pe la începutul secolului trecut, denumirea „jocului cu balonul rotund” era şi la noi ca în engleză: foot-ball, ba se şi pronunţa englezeşte; astăzi, această formă, utilizată într-un context românesc, este considerată învechită sau, dacă doriţi, pedantă.

Pe de altă parte, pornind de la ideea de a simplifica adaptarea grafică sau morfologică a unor englezisme (lider<leader), s-a renunţat la cratima din engleză. A se compara, de exemplu, cow-boy-ul de pînă la 2005 cu cowboy-ul de după…, week-end(ul) cu weekend(ul) sau body-guard-ul (englez) cu bodyguardul (român).

Unele anglicisme, la adaptare, au pus şi pun probleme de plural: barmani/barmeni, congresmani/congresmeni, tenismani/tenismeni; altele au fost asimilate prin trunchiere: skateboard (< skateboarding), grep (< grape-fruit), living (< living-room), avînd însă şi forme întregi: grepfrut şi livingroom; unele au fost preluate fără nicio modificare grafică sau ortoepică: consulting, ori li s-a înlocuit sufixul: consultanţă (ca sinonim pentru primul), business („afacere”), windsurfing ş.a.

 Sub raport stilistic, o serie de împrumuturi englezeşti, avînd forma unor formule de urare, au ajuns să fie uzuale chiar şi la ţară: „‒ O zi bună, cumătră! ‒ Weekend plăcut, cumetre!”; altele produc confuzii semantice (campus cu sensul impropriu de „loc de petrecere în aer liber, cu muzică, băutură şi mîncare”) sau pleonasme: mijloacele mass-media, canal media, lider de frunte…

Abundenţa de împrumuturi din engleză nu poate fi oprită însă doar prin voia „vechii generaţii” ‒ puristă, intolerantă faţă de străinisme ‒, aşa cum s-a întîmplat şi alte dăţi. Anglicismele pătrunse în limba română pur şi simplu trebuie normate şi utilizate corect şi cît mai unitar. Doar n-o să punem lîngă fiecare vorbitor de română cite-un purist: „‒ Cum îţi permiţi dumneata, în timp ce pleci de la un party, să spui bye-bye!... în loc de…?!” (De altfel, în Basarabia, în acest caz, adică atunci cînd te retragi de la o… tusovcă, se spune şi mai dihai: „Hai davai!...”) Nu se merită! ‒ vorba cetăţeanului fără pretenţii lingvistice.

Limba română, sâlcită pe internet 

Mai mulţi lingvişti observă că odată cu schimbarea fundamentală a mediilor de comunicare în masă,  mai ales  a internetului,  apare o mutaţie în ce priveşte scrierea, în special scrierea corectă. Internetul schimbă raportul: comunicarea prin internet schimbă accentul de pe comunicarea orală pe cea axată pe textul scris şi imagini. Scrisul, la rîndul lui, devine o combinaţie între scrierea clasică şi icon-uri vizuale. Iar a scrie greşit nu mai este o ruşine. Cei care ţin de corectitudinea gramaticală devin un soi de Grammar Natzii. Cum vedeţi această mutaţie şi ce efecte poate ea avea pe termen mai lung?

Răspund aici cu o contraîntrebare: „A scri greşit („pe internet”) nu mai este o ruşine”? Pentru cine oare?!...

Limbajul informatic ‒ mai exact, jargonul mediilor electronice (internetul: poşta electronică, reţelele sociale) ‒ bineînţeles că influenţează, în primul rind, lexicul, dar pune probleme şi prin clişeele sau tiparele sale, situate de multe ori în afara normelor gramaticale, stilistice şi punctuaţionale. În funcţie de competenţa comunicativă a internauţilor sau ‒ ca să folosesc un „termen” şi mai adecvat contextului ‒ internetiştilor, limbajul acestora este supravegheat, nuanţat stilistic, sau, dimpotrivă, nesupravegheat, amestecat stilistic, neglijent sub aspect ortografic.

Deşi tolerată de către unii în mediul nostru virtual, lipsa diacriticelor, de exemplu, deranjează totuşi lectura „pe internet”, căci uneori produce atît confuzii morfologice, cît şi semantice. Corespondenţii care scriu fără semnele diacritice ale literelor ă, ş şi ţ, atunci cînd vor „să fie înţeleşi” în timp ce produc diferite jocuri de cuvinte, paronime, recurg totuşi la grafeme din alte limbi pentru transcrierea sunetelor respective (sh = ş, tz = ţ).

Să fie oare chiar atît de greu să-ţi adaptezi garnitura? se întreba cîndva, în acest sens, regretatul George Pruteanu. Întrebarea rămîne valabilă şi astăzi.

Cît priveşte hibridul stilistic reprezentat de limbajul internetist: un amestec de cuvinte româneşti şi englezeşti, de cele mai multe ori trunchiate sau prezentate sub formă de sigle, utilizate metaforic ori amuzant, acesta ţine totuşi de limbajul colocvial, dacă nu chiar… colocvial-argotic, care este mai permisiv faţă de tot felul de neglijenţe privind forma lingvistică a textelor, de obicei, nerevăzute, „neredactate” înainte de a fi difuzate.

Deci, „corectitudinea gramaticală” a unui mesaj electronic depinde de faptul dacă autorul acestuia ‒ internautul ‒, înainte de a-l expedia, l-a supus unor modificări redacţionale, iar acest lucru, repet, depinde de nivelul său de educaţie lingvistică, de competenţele sale ortografice, stilistice şi punctuaţionale. Pe cîţi alţi corespondenţi ori „amici” ai săi i-a contaminat sau, dimpotrivă, i-a cultivat prin acest mesaj e altă treabă. Una de proliferare a agramatismului sau de cultivare a limbii „pe internet”.

Limba literară vs. jargoul şi argoul 

Eu am fost şi sînt pasionat de „limbaje“, argouri ale unor grupuri marginale: sectanţi, bandiţi etc. Pentru mine e foarte interesantă relaţia acestor grupuri cu puterea, iar acolo, în limba lor, se simte acest lucru foarte bine. Totul înseamnă altceva, totul e codat altfel. Nu sînt respectate „acele norme” oficiale, dar totuşi există norme, reguli. Întrebarea mea este următoarea: există o confruntare, o discordanţă, între limba literară „oficială” şi limba vie, vorbită de marea parte a populaţiei? Cum se armonizează şi se împacă cele două?

Să revenim la dicotomia limbă (ca sistem normat) ‒ vorbire sau normă – uz, la ceea ce „înseamnă altceva” decît limba literară: limbajele speciale ‒ jargonul şi argoul. Cel dintîi ‒ jargonul ‒ aparţine unor categorii sociale, culturale sau profesionale ‒ atenţie! ‒ înstărite: medici, jurişti, frizeri, actori, sportivi… Acesta se caracterizează printr-un număr redus de cuvinte şi expresii pretenţioase de origine străină, deformate atît grafic, cît şi fonetic, deci nerecomandabile, care sînt folosite de către respectivele grupuri sociale pentru a se diferenţia de marea masă a vorbitorilor. În epoca lui Caragiale, de pildă, era de bonton să spui tujur bonjur sau bonsoar.

Acum se zice: ‒ Wow, ce gustoşenie de nechezol!... Şi, după ce ţi-ai dat seama că-i… wasserpişat, adaugi: ‒ Ciao, cacao!... şi-ai plecat. Nu în zadar unii confundă jargonul cu argoul, care ‒ acesta din urmă ‒ e totuşi altceva: un limbaj codificat, utilizat de către unele grupuri sociale marginale (puşcăriaşi, vagabonzi, cerşetori, prostituate), dar şi de către elevi, studenţi, militari. El de asemenea are un lexic specializat şi structuri sintactice specifice, codificate, tocmai pentru a nu fi înţelese de restul lumii. Argoul se caracterizează prin cuvinte dialectale sau arhaice, cu sensurile schimbate, împrumuturi din limbi străine (inclusiv ţigănisme, iar Basarabia ‒ rusisme argotice), corupte atît gramatical, cît şi fonetic, neologisme, termeni tehnico-ştiinţifici, derivate cu sufixe specifice… Cam acesta-i tot tacîmul.

Şi încă ceva, fiecare epocă a avut argoul său, deoarece acesta este foarte schimbător, fiind recodificat periodic. Pentru puşcăriaşi, de exemplu, cuvîntul hîrdău („închisoare”) reprezintă un arhaism, la fel ca răşchitoare („găină”) sau lumînare („gîscă”) pentru găinarii actuali. Vom diferenţia, de asemenea, argoul de vorbirea obişnuită, folosită în situaţii familiare, care e una colocvială şi, dacă doriţi, specifică majorităţii populaţiei. La ea, probabil, faceţi referire dumneavoastră. Or, în cazul în care limbajul respectiv ‒ cel colocvial ‒ conţine şi elemente argotice (mai cu seamă în mediul şcolar-studenţesc şi cel militar), el se numeşte: colocvial-argotic. Tocmai că acesta „concurează” astăzi foarte serios cu limba oficială/standard sau literară.

Limbajul presei de mult abundă în astfel de elemente, la fel ca şi beletristica. Legat de oralitate, registrul colocvial este totuşi oarecum mai atractiv, mai sincer, mai „viu” decît registrul savant sau „stilul înalt”, cum i se mai spune, şi vine ca o reacţie la „limba de lemn” de pînă la 1990. Uneori, cele două registre interferează, alteori se află pe paliere diferite (aici îmi vine în minte stilul din romanul lui Gheorghe Crăciun „Pupa russa”). 

Interferenţa ‒ asta caracterizează în prezent stilurile funcţionale ale limbii literare. „Cum se armonizează şi se împacă acestea”, adică incorectitudinea cu corectitudinea, rămîne de văzut în fiecare caz aparte. Iar aceasta este misiunea specialiştilor. Să nu credeţi însă că fac aluzie aici la autorul Dicţionarului greşelilor de limbă, despre care (dicţionar) aproape că nu am vorbit nimic, dar care, vă asigur, conţine „de toate pentru toţi”.

Cum luptăm cu greşelile gramaticale

Sincer... Mai am încă cel puţin douăzeci de întrebări pe temă, pentru că mă pasionează subiectul, dar spaţiul e limitat. La final: ce se poate face pentru a îmbunătăţi situaţia? Cum luptăm cu greşelile? E suficient să folosim dicţionarul dumneavoastră?

Am să pornesc de la faptul cum ,,lupt” eu cu greşelile în virtutea funcţiilor pe care le deţin în editură şi la revistă: una de redactor de carte şi alta – care e cam aceeaşi – de stilizator. Aceasta din urmă cred că există doar în Basarabia, fiind moştenită de la sovietici, care – paradoxal! – aveau mare grijă de felul în care ne exprimam odinioară... ,,moldoveneşte”.

Din experienţa mea de om cu curăţenia sau, ca să folosesc o expresie ceva mai euroconformă, agent de curăţenie (lingvistică) în... ,,grajdurile lui Augias”, vă pot mărturisi că aceasta – prestaţia mea – nu e de doar o zi, ca în cazul lui Hercule, ci e chiar ca a lui Sisif, de durată şi... aproape zadarnică. Pentru că cei care scriu strîmb... nu se îndreaptă cu una, cu două. Poate că ştiţi, maturii care au prins a strîmba... ortografia încă la tinereţe... aşa o vor făcea şi la bătrîneţe: ,,– Dragă, chiar dacă ai ajuns să nu poţi sta decît... strîmb, scrie şi dumneata măcar o dată... drept! ‒ Dar dumeata de ce stăi în redacţîia  iasta, s-ă m-ă îndrepţi, nu?!...” Ţi-ai găsit omul! Scribăreţul, din păcate, nu se citeşte nici măcar pe sine (a doua zi, cînd îi apare textul: ,,îndreptat”, adică redactat, stilizat). El doar una ştie: a scri. Şi continuie să scriie ,,cum poate”. Asta-i realitatea noastră... lingvistică, iarăşi din păcate.

De aici o primă concluzie: natural, nu toţi au simţul limbii la fel de dezvoltat, însă acesta trebuie format încă în anii de grădiniţă, odată cu o pronunţie corectă, concomitent cu înfiriparea conştiinţei tale naţionale, din care ia naştere şi conştiinţa ta lingvistică, ceea ce presupune – în timp – educaţie, educaţie şi iar educaţie (şi nu doar... lingvistică), astfel ca, ajungînd la maturitate, să nu te pomeneşti într-o bună zi că cineva te face... agramat, iar tu nu ştii ce-i... ,,aia”.

Este în firea lucrurilor ca un om – fiinţă supusă anumitor norme sociale, deci şi educaţiei – să (vrea să) arate îngrijit şi la port, şi la vorbă. Cu părere de rău însă, nu se întîmplă de fiecare dată aşa: ,,– Cum se scrie corect: omul crează sau... creează, îngenunchiază sau... îngenunchează?
 ‒ Dar, ce, nu ţii tot una? – Dacă dumneavoastră vă este, ,,tot una”, de ce nu purtaţi... haina aceasta de pe dumneavoastră... pe dos, de ce o purtaţi... pe faţă? Nu ,,vii tot una”? Important e... să nu umblaţi gol şi să nu îngheţaţi, nu-i aşa? – Nare împortanţă... cum vorbim şi cum scrim, are împortanţă cum... gîndim!”

De aici o a doua concluzie: atîta vreme cît pe lumea aceasta vor exista oameni cu o astfel de... „gîndire”, doar dicţionarul subsemnatului nu va fi suficient pentru a îndrepta lucrurile. Vă îndemn deci, cel puţin, să-l parcurgeţi, dacă nu să şi reveniţi din cînd în cînd la el. Cine ştie, s-ar putea să vă prindă bine. Vă mulţumesc anticipat.