Identitatea naţională – etapa pe cinematografie

Printre prostii ale Guvernului Grindeanu şi proteste cum n-a mai văzut această ţară, unele lucruri merg mai departe, la adăpost de luminile rampei. Zilele acestea, Parlamentul României (deocamdată, Senatul) decide dacă aprobă sau respinge modificările adoptate de Guvernul Cioloş (prin Ordonanţa de urgenţă 91/2016) la Legea Cinematografiei din 2005.

De când s-a instalat la Palatul Victoriei, PSD a avut drept politică să respingă, în esenţă, tot ceea ce-au făcut predecesorii lui (a se vedea respingerea ordonanţei cu reforma managementului în spitale), aşa că am toate motivele să cred că asta se va alege şi de OUG 91. Din principiu.

O parte importantă din ordonanţa aflată acum în Parlament priveşte Arhiva Naţională de Filme – locul în care sunt păstrate şi, la modul ideal, conservate şi accesibile toate filmele româneşti produse cu finanţare de la stat până în 1997, plus filme străine de pe tot mapamondul, plus scenarii, decupaje regizorale, corespondenţă cu cenzura comunistă, fotografii, afişe... Şi către care se finalizează transferul arhivei de filme şi documente a Studioului Sahia (de film documentar). Adică tot patrimoniul cinematografic românesc – parte a... identităţii naţionale.

„Arhiva de filme e un sipet de comori care trebuie protejat“, am tot auzit în ultima vreme (nu neapărat cu termenul „sipet“, probabil, dar aşa mi-a venit). Perfect adevărat – zecile de mii de role cu filme de la Independenţa României până la Moromeţii şi Secvenţe (al lui Tatos), trecând prin Pădurea spânzuraţilor, şi miile de reportaje şi documentare transferate de la Studioul Sahia, plus partiturile cu muzica de film compusă timp de 100 de ani (exagerez), chiar sunt o comoară. Problema e că nu genul ăla de comoară pe care-l caută eroii filmului omonim al lui Corneliu Porumboiu de acum doi ani – o comoară pe care s-o îngropi adânc în speranţa că vor profita de ea strănepoţii. Ceea ce administrează Arhiva Naţională de Filme sunt nişte role de celuloid, de plastic, adică, acoperite cu o emulsie gelatinoasă fotosensibilă. În timp, pelicula se zgârie, iar emulsia se usucă, culorile se degradează, perforaţiile (care fac posibilă proiecţia) se pot rupe, iar sunetul..., sunetul e, de multe ori, separat de imagine, pe o bandă magnetică, sensibilă la orice trecere pe-alături cu obiecte magnetice şi care poate deveni, în timp, casantă. Tot ceea ce face parte din viaţa cotidiană – variaţiile de temperatură, umiditatea, lumina, praful – dăunează peliculei de film. Şi nici măcar să nu te atingi de ele, să nu le treci printr-un aparat de proiecţie sau de digitalizare – adică să le tratezi drept o comoară intangibilă, la care nimeni nu are acces –, nu împiedică timpul să degradeze rolele de film.

De vreo 20 de ani, politica la Arhiva Naţională de Filme e „să apărăm comoara“ (de accesul celor „din afară“). Iar metoda patentată de apărare e întreţinerea haosului organizatoric. Nu există un inventar la zi (sau de acum cinci ani, măcar) al patrimonului gestionat de ANF – o spun Arhivele Naţionale, care au făcut acolo verificări. Nu există proceduri – acum încearcă să se producă unele. Scenariile şi partiturile muzicale, în originale unice, erau depozitate în vrafuri pe pardoseala de ciment. Nu din răutate, ci pe motiv de haos şi angajaţi prost plătiţi, fără studii de specialitate (până în luna noiembrie, ANF nu avea nici un angajat cu minime cursuri de arhivistică). Catalogarea înseamnă, în principiu, nişte fişe de carton neactualizate de nu se ştie când şi prin care poate naviga, cel mult, unul dintre „elefanţii“ pe a căror memorie se bazează găsirea a orice în Arhivă. Sunt role de film care au fost date cu împrumut, de care „împrumutătorii“ au uitat şi pe care Arhiva nu le-a mai revendicat de ani de zile. Nu din rea-voinţă sau indolenţă, ci pur şi simplu din cauza dezorganizării cronice. Cât poate ţine minte un om, singur-singurel, când nu are la îndemână proceduri, metode şi standarde?

Metoda patentată de apărare a patrimoniului e întreţinerea haosului organizatoric.

Sunt, la Arhivă, pelicule pe care cei care au încercat să le vadă le-au scos din cutie cu şurubelniţa (emulsia se scursese şi se uscase). Sunt filme produse în anii 1980 atât de zgâriate, încât ai crede c-au fost făcute în 1900. La final de august, în depozitul cu filme pe nitrat (nitroceluloză, suportul folosit la începutul secolului al XX-lea), termometrul nu mergea şi erau infiltraţii de apă – în condiţiile în care nitroceluloza ia foc la contactul cu apa – şi nu, nu a rezolvat nimeni problema între timp.

Conform legii din 2005, Arhiva doar avea grijă de filme, drepturile de exploatare erau administrate de Centrul Naţional al Cinematografiei. Care avea obligaţia de a respecta inclusiv drepturile artiştilor care au lucrat la acele filme. Ei bine, internetul e plin de filme româneşti din anii 1960-1989, piratate de cine ştie cine, care-şi fac veacul pe YouTube, fără ca cei responsabili să protesteze în vreun fel.

Fostul studio sovietic de producţie, Mosfilm, şi-a creat propriul canal pe YouTube, controlând calitatea postării online a filmelor şi respectarea drepturilor artiştilor. La fel a făcut British Pathé (producător de documentare). În cazul românesc, ANF are de protejat mii de pelicule tot mai fragile, în timp ce conţinutul acestora umblă prin eter de parcă le-ar fi creat Sfântul Duh. Nu prea sună drept o aplicare coerentă a principiului „să ne apărăm comoara“.

Iar toate astea nu sunt accidente, sunt probleme sistemice. Nu se rezolvă printr-o discuţie cu directoarea interimară de ani de zile şi contabilă de profesie. Şi nici nu vreau să vorbesc despre cât de învechite sunt echipamentele sau despre faptul că la Arhivele Naţionale de Film nu se poate face restaurare. Sau despre faptul că, în ţara care pune „identitatea naţională“ în coada titulaturii Ministerului Culturii, angajaţii ANF, administratorii unui patrimoniu naţional fragil, au salarii de femeie de serviciu la o primărie de comună cu 500 de locuitori şi nimeni nu face efortul să-i specializeze.

Dacă nimeni nu se „atinge de comoară“, în curând ea va fi aşa bine îngropată, că n-o să mai aibă nimeni ce găsi. Poate se gândeşte cineva şi la asta, înainte să-şi arate muşchii politici de dragul muşchilor.