„Homo sovieticus” şi blocurile

Scopul suprem al ideologiei comuniste era plăsmuirea lui „homo sovieticus”, a omului nou, rupt de un trecut al claselor, de un trecut al exploatării capitaliste, dar întru totul plat în gândire şi iniţiative.

În arhitectură acest homo sovieticus şi-a arătat caracterul prin îmbrăţişarea extremă a ideilor despre sistematizare emise de Haussmann, baronul francez de origine germană, şi de Corbusier. Fără a nega unele avantaje ale rigorii haussmanniene ori a beneficiilor economice aduse de modularizarea şi uniformizarea construcţiilor gândite de Corbusier, atunci când aceste concepte sunt manipulate grotesc în sprijinul unei ideii utopice şi niciodată aplicată într-u totul în esenţa sa, arhitectura devine un instrument de asanare atât morală, cât şi urbanistică.
 

Puse unele lângă altele, zecile de cartiere demolate în perioada democraţiei populare însumează cel puţin suprafaţa câtorva oraşe importante din ţară! Bineînţeles, un oraş este asemenea unui organism care se schimbă cu timpul şi care se adaptează vremurilor noi ce se abat asupra lui. În acest sens, era absolut necesar demolarea anumitor zone (din raţiuni ce ţin de fluenţa circulaţiei, a sistematizării ori pentru a creşte gradul de ocupare a terenurilor), dar când acest lucru se întâmplă doar în numele unor idei aproape fantasmagorice, fără respect şi grija salvării monumentelor istorice şi a caselor preţioase, fără a ţine cont că astfel se destructurează unele spaţii publice funcţionale pentru a fi înlocuite toate acestea cu o uniformizare meschină şi mincinoasă sau când artere urbane vechi sunt suprimate, atunci toată această imagine tristă se transformă într-un eşec la scală naţională a omului nou.
 

Indiferent de cele patru mari etape ale arhitecturii comuniste din România (cea stalinistă, cea a dezgheţului, cea a stagnării şi cea a regresării), în fiecare dintre ele scopul a fost atomizarea omului până într-acolo încât toţi să se piardă într-o masă inertă, acele cartiere-dormitor străpunse de bulevardele-cortină, care astupă vederii oraşul vechi.
 

În anul 2008, în cadrul unei conferinţe ţinute în Delta Dunării, la Uzlina, am avut plăcerea să-l întâlnesc pe răposatul istoric englez Mark Blackburn, unul dintre cei mai reputaţi specialişti britanici. Acesta a vizitat România în tinereţe, în anul 1974, fiind uimit de bogăţia şi frumuseţea stilului arhitectural neo-românesc, unul cu totul exotic pentru un englez, dar observând şi cum oraşul vechi dispare în umbra noilor ansambluri de blocuri, mândria propagandei comuniste. După mai bine de trei decenii a găsit România într-un amestec bizar şi sordid, oscilând mereu între capitalismul de cumetrie şi greaua moştenire comunistă. „La noi s-a renunţat de multă vreme, chiar de acum 30-35 de ani, la autostrăzile urbane ori la marile cartiere de blocuri. S-a constatat că acestea rup în bucăţi armonia şi unitatea unui oraş, iar mai departe distrug legăturile fireşti dintre oameni, înstrăinându-i unii de alţii”, mi-a spus atunci, depănând amintirile sale despre o Românie a anului 1974 care încă mai credea în dezgheţul gândit de Dej şi pus în operă de către Nicolae Ceauşescu.