FOTO De la mizerie, la splendoare: Hanul Gabroveni

Fabuloasa Pasăre Phoenix, credeau anticii, trăia câteva sute de ani ṣi apoi dispărea, la fel de spectaculos cum arăta, lăsându-se mistuită de focul din care renăṣtea apoi,  strălucitoare, cu acelaṣi nimb solar.

Revenirea la viaṭă a Hanului Gabroveni din Bucureṣti are ceva din puterea regeneratoare, specifică acestui vechi mit al omenirii. Clădirea a avut o existenṭă activă vreme de peste două secole, dar în ultimii aproape 40 de ani, cei care treceau pe lângă ea simṭeau un miros pestilenṭial, răspândindu-se din spatele zidurilor ruinate ṣi arse. Construcṭia -sau ce mai rămăsese din ea- părea a fi a nimănui. Poate doar a vagabonzilor.

Dar, la un moment dat, acest lanṭ al neputinṭei de a o readuce la viaṭă s-a frânt. Iată cum îṣi aminteṣte acel moment Mihaela Păun, directoarea ARCUB ṣi comanditara restaurării hanului.

Mihaela Păun: Hanul Gabroveni a fost mai întâi o sperietoare pentru mine: mi s-a făcut frică atunci când, în 2006, m-am trezit că trebuia să administrez o clădire aflată în stare de colaps. Mi se părea că cineva vrea să mă pedepsească. Eu ṣtiam că misiunea organizaṭiei pe care o conduc este să coordonăm programe ṣi proiecte culturale, să descoperim noi spaṭii pentru ele, să inovăm. Ṣi nu înṭelegeam ce legătură am eu cu o ruină. N-am să uit că o colegă, care avea studii de subinginer, în momentul în care m-am trezit cu hârtia de la administraṭia fondului imobiliar, cerându-ne să semnăm de predare - primire a unei clădiri cu două etaje (!!), mi-a spus să nu semnez niciodată aṣa ceva, că o să mă tragă la răspundere, întrebându-mă unde au dispărut etajele !

A fost un început timid, o încercare de a formula o temă de concurs. Au urmat doi ani de tatonări, în care părea că nu mai există nicio speranṭă, până când, în 2008, a apărut Ministerul Culturii. Am primit un telefon: ṣtiu că aveṭi în administrare o clădire istorică, noi putem să accesăm niṣte fonduri norvegiene (care au devenit apoi bine-cunoscute). Ministerul a aplicat, în asociaṭie cu noi, care am făcut certificatul de urbanism ṣi toate actele necesare. In 2009 am fost anuntaṭi că proiectul a fost câṣtigător.

Bucuria mea a fost de scurtă durată, fiindcă a urmat o cale ṣi mai complicată. Ne trebuia un concurs de soluṭii. Ne-a ajutat Ordinul Arhitecṭilor, care a organizat pentru noi acest concurs. Au intrat optzeci de proiecte în concurs. După o primă selecṭie, au rămas jumătate.

Dl. Jean-Guy Lecat, scenograful lui Peter Brook, a fost alături de mine ṣi m-a încurajat. Dumnealui m-a reprezentat în juriu. A fost personajul providenṭial, care a ṭinut echilibrul în comisie.

S.V. A fost un concurs internaṭional ?

M.P. A fost deschis, noi l-am publicat peste tot, dar nu au venit firme din exterior. Câṣtigătorii au fost o echipă de doi tineri arhitecṭi, Mihai Antoniu ṣi Adina Ioniṭă,  alături de un personaj mai experimentat, care locuieṣte ṣi lucrează mult în Franṭa, arh. Flaviu Barbacaru. Ei au primit încredinṭarea să facă proiectul tehnic, fiindcă ce aveam până atunci era un proiect de arhitectură. In următoarea etapă, care a durat cam un an, partenererul nostru, Ministerul Culturii, a achiziṭionat proiectul de la firma câṣtigătoare.

În aceste zile, când arh. Flaviu Barbacaru se află zilnic pe ṣantier, fiindcă se lucrează deja la finisajele clădirii renovate, nu puteam să nu-l chestionez în legătură cu începuturile acestei aventuri. Mă interesa opinia unuia dintre autorii proiectului, care s-a specializat, din 1986, de când a emigrat în Franṭa, tocmai în lucrări de restaurare, reabilitare ṣi refuncṭionalizare a clădirilor de patrimoniu, clasate sau înscrise, din inima Parisului sau din Lille. Turiṣtii care admiră aceste semne în piatră ale talentului arhitectonic, ce dau farmec istoric unor străzi pariziene precum Faubourg Saint Honoré, Scribe, Lord Byron, sau Boulevard des Italiens, îi datorează ceva ṣi arhitectului de origine română, care a contribuit la întinerirea ṣi frumuseṭea lor.

Sanda Visan: Când aṭi început lucrările, ce aṭi găsit la Hanul Gabroveni ?

Flaviu Barbacaru: Am găsit o gaură plină de noroi, de putregaiuri, de copaci care creṣteau din ziduri. Era exotic, te simṭeai ca în jungla Thailandei.

S.V. Să dăm puṭin timpul înapoi. Aceasta aṭi găsit in situ. Dar în arhive ce aṭi găsit, documente despre acest han? Cât de vechi este?

F.B. Ca han, este de secol XVIII. Dar în zona de fundaṭii sunt ziduri mai vechi. Clădirea este numită impropriu Hanul Gabroveni, este o greṣeală de înregistrare la Registrul Monumentelor Istorice. Adevăratul ei nume istoric este Pasajul Comercial ṣi nu este o clădire de sine stătătoare, care să aibă o dată certă de fundare ṣi o existenṭă liniară, până azi. A fost construită din bucăṭi, prin construcṭii succesive, pe fundaṭiile unor case foarte vechi, de secol XVII, poate chiar XVI. Sunt mai mult sau mai puṭin contemporane cu Curtea Veche.

Iniṭial, era un fel de piaṭă deschisă, în care trăgeau carele negustorilor, ca să se adăpostească de ploaie. Ulterior, acest arce, care alcătuiau o incintă, au fost închise cu zidărie ṣi înălṭate, au înmugurit clădirile de alături ṣi cele de-a lungul curṭii. Totul s-a întâmplat în  faze succesive.

S.V. Există documente pentru toate aceste faze?

F.B. Există studii arheologice foarte bine alcătuite. Serviciul de arheologie din România, înainte ṣi după 1989, a fost populat de oameni exigenṭi, foarte muncitori ṣi îndrăgostiṭi de meseria lor.

In plus, avem niṣte relevee, mărturii, fotografii vechi, care ne-au servit pentru a reface construcṭia. Tot ce se va vedea este practic o refacere din bucăṭi, dintr-un puzzle de informaṭii, puse cap la cap. Am recreat faṭadele, ornamentica, elementele decorative, etc.

S.V. Cât de vechi sunt cele mai vechi ziduri, din ceea ce aṭi restaurat?

F.B. În aripa de nord-est, spre Strada Lipscani, sunt niṣte ziduri din fostele fundaṭii ale caselor, care actualmente fac parte din subsolul clădirii, unde va fi o braserie. Ele sunt de pe la 1630-50, nu sunt datate cu mare precizie.

S.V. Clădiri vechi, cu valoare istorică. Cât de sigure sunt, totuṣi, în acestă zonă neocolită de cutremure ?

F.B. Răspunsul are două voleuri. Peste războaiele ṣi cutremurele care au traversat Bucureṣtiul, într-o clădire abandonată vreme de 37 de ani, am găsit arce, bolṭi, ziduri, care stăteau în picioare. Aceasta spune mult despre arta marilor maeṣtri zidari ai vremurilor respective, care ṣtiau să ṭeasă cărămida atât de bine, încât să obṭină această rezistenṭă extraordinară.

In plus, folosirea tehnicilor tradiṭionale, pe acestă ṭesere a cărămizilor plate, subṭiri face un conglomerat extrem de greu de desfăcut. Lucruri care din păcate s-au uitat ṣi noi a trebuit să facem un mare efort, ca să impunem pentru acest proiect, lucrul cu mortare tradiṭionale, pe bază exclusiv de var hidratat ṣi de nisip, care creează un liant mult mai elastic decât cel foarte dur, pe bază numai de ciment Portland, care este mult mai casant.

Apoi, am făcut un lucru pe care nu-l va vedea nimeni ṣi pe care, dacă nu vi l-aṣ spune, nu l-ar ṣti nimeni: construcṭia este dublată pe interior de o enormă structură metalică modernă.

S.V. - Aṭi implantat structura metalică în ziduri?

F.B. - Da, pe toată înălṭimea lor, din subsol, până la etaj. Structura este făcută după toate tehnicile moderne. Ea “duce în cârcă” vechea structură de cărămidă, care apare doar ca un înveliṣ pur estetic, cu o funcṭie statică redusă, în cadrul acestui nou conglomerat.

S.V. - In ce măsură aṭi mai putut lucra cu materiale ṣi după tehnici tradiṭionale?

F.B. - Am lucrat cât am putut de mult, cu materialele recuperate. Am încercat să facem niṣte desfaceri cât mai atente, astfel încât să recuperăm cărămidă cu cărămidă, frumos curăṭată de mortar, stivuită, pusă deoparte ṣi refolosită. Bineînṭeles că acestea nu au fost de ajuns ṣi am mai fabricat la Sighiṣoara, pe aceleaṣi dimensiuni, pe o structură similară - pentru că n-am reuṣit să obṭinem o structură identică- niṣte cărămizi noi, aṣa-zis tradiṭionale.

S.V. - Cu aspect patinat, adică ?

F.B. - Nu chiar aṣa, că n-am vrut să facem butaforie, dar ele sunt făcute pe formele ṣi cu tehnicile tradiṭionale. Cărămizile noi sunt totuṣi presate, ceea ce pe vremuri nu era cazul. Apoi am folosit mortarul pe bază de var. Omenirea a ṣtiut să construiască ṣi fără ciment Portland, care abia dacă are 100 de ani ṣi al cărui merit este că a permis existenṭa arhitecturii moderne, a zgârâie-norilor.

Hanul Gabroveni a fost o lucrare pasionantă, pentru că am învăṭat enorm de mult, lucrând la ea. Cine spune că este specialist într-un domeniu ṣi ṣtie tot, ori este superficial, ori e prezumṭios, sau minte.

S.V. - Nu v-aṭi ocupat doar de partea veche, restaurând-o. Aṭi făcut ṣi o extensie modernă. Cum îmbinaṭi tradiṭionalul cu modernul?

F.B. - Extensia modernă este un volum comparabil cu cel vechi. Ṭin să atrag atenṭia că aceasta se numeṣte restaurarea ṣi reabilitarea funcṭională. Demersul investitorului a fost inteligent, pentru că nu este suficient să repari niṣte ziduri vechi. Dacă nu le dai o funcṭiune ṣi nu le faci să trăiască, ele vor recădea în ruină. Nu aceasta este menirea unei clădiri, mai ales una plasată în centrul oraṣului.

S.V. - Aṭi facut o renovare pentru secolul XXI?

F.B. - Am folosit tehnici de restaurare cât se poate de moderne, mergând pe principiile minimei intruziuni, prin folosirea de materiale tradiṭionale, prin crearea unei structuri adiṭionale ascunse, ṣ.a.m.d. Clădirea va rezista foarte bine în timp, finisajele de interior ṣi de exterior sunt gândite să se patineze ṣi nu să se învechească, nu avem vopsitorie aproape deloc, nici pe lemne, nici pe ziduri. Am respectat culoarea ṣi textura materialelor originale, lemnul este uleiat, metalul este brumat.

S.V.- “Lemnul este uleiat” înseamnă că în fiecare an va trebui reînnoită această protecṭie?

F.B. - Nu este chiar aṣa. El a fost deja pregătit cu trei uleieri succesive. In primii ṣapte ani trebuie să se facă o uleiere, o dată pe an, după aceea, la doi ani ṣi apoi se impregnează perfect ṣi nu mai este nevoie de nicio intervenṭie, decât dacă ar apărea niṣte degradări vizibile.

S.V. - Aveṭi lemn la exterior?

F.B. - Tâmplăriile sunt din lemn, marile, celebrele porṭi ale pasajului comercial, care erau niṣte opere de artă.

 S.V. – Aṭi găsit ceva din ele?

F.B. - Din păcate, nu. Am recuperat trei bucăṭi de lemn ṣi niṣte fiare ruginite, scoase din ruine. Porṭile acestea erau extrem de rezistente, cel puṭin partea de feronerie, care era o dantelă, turnată în fontă, era practic inexpugnabilă.

Sunt sigur că există pe undeva, fie pe o poartă de casă privată, fie ascunse într-o pivniṭă. Cel care le-a luat, nu le-a luat ca să le distrugă ṣi nici nu pot fi recuperate, fiindcă materialele nu pot fi topite.

Azi dispărute, aceste porṭi într-adevăr fabuloase încă mai stăteau în picioare, la începutul anilor 1990, când prietena mea, Ruxandra Garofeanu, le-a filmat pentru televiziune.

 Se vede treaba că tranziṭia nu le-a priit nici lor, cum nu i-a priit nici economiei româneṣti, strivită sub talpa trecerilor ilegale de proprietate, de la stat, la privat.

Dacă întrebi orice constructor, îṭi va spune că e mai ieftin să ridici o clădire nouă, decât să aduci la un standard de funcṭionalitate modernă, un edificiu vechi. Dar dacă numai acest criteriu al rentabilităṭii investiṭiei ar fi primordial, ce s-ar mai alege de istoria trăită a civilizaṭiei occidentale ?

Sanda Viṣan: - Cât a costat întregul proiect?

Mihaela Păun: - In final s-a ajuns la 8 milioane de euro. Noi ne aṣteptam la 6 milioane. In jur de 2 milioane au revenit reconstrucṭiei efective a clădirii. Restul au fost pentru echipă, pentru proiect. Ministerul Culturii a finanṭat până în mai 2012, când ṣi-au epuizat fondurile norvegiene accesate ṣi de atunci am preluat noi.

S.V. - Din cele 8 milioane, ce procente reprezintă fondurile norvegiene ṣi cât, cele ale Ministerului ṣi cele ale Primăriei Capitalei?

M.P. - Fondurile norvegiene reprezintă cam 2 milioane, iar trei sferturi din buget provin de la Primărie, care a avut un rol esenṭial. Ṣtiu că în Primărie sunt extrem de multe nevoi, dar am purtat discutii cu consiliul, care mi-a aprobat indicatorii tehnico-economici.

S.V.  - Aceasta cere timp ṣi răbdare.

M.P. - Nu le-am precupeṭit. Ba chiar pot să vă spun că am mai câṣtigat ṣi o palmă de pământ, în această luptă. Iniṭial primisem în administrare o ruină, adică clădirea monument istoric, ṣi încă o bucată de 486 mp, unde se afla pe vremuri terasa La ruine. Eu constatasem pe teren că, între terasă ṣi clădirea de lângă, mai era o fâṣie de pământ, nu mai lată de 50 m. Nimeni n-ar fi putut construi ceva acolo. Mai ṣtiam că regimul de construcṭie în centrul istoric este alipirea calcan la calcan. Prin urmare i-am convins pe consilieri că merită să-mi dea ṣi acea bucată de teren, ceea ce a rezultat în mărirea sălii, a foaierului, a întregii clădiri nou construite.

Asemenea unor paleontologi, care reconstituie profilul, plecând de la vreun fragment de os,  echipa de arhitecṭi a alcătuit întregul complexului arhitectonic, plecând de la bucăṭi. Dar i-au adaugat ṣi un corp nou.

Flaviu Barbacaru:  La proiectul nostru, am fost ṣi vom fi în continuare criticaṭi pentru desenul pe care l-am făcut pentru clădirea noua. Nu voi obosi niciodată să explic că am încercat să o facem invizibila, fără elemente extraordinare, din punct de vedere arhitectural. Clădirea nouă preia niṣte ritmuri ale Lipscăniei ṣi niṣte proporṭii, de la clădirea mamă. Pentru mine, vedeta în acest ansamblu este clădirea veche a Hanului Gabroveni, restaurată. Nu am vrut să facem un mare semn arhitectural modern acolo, aṣa cum mulṭi ar vrea să o facă, fiindcă, aṣa cum cunosc arhitecṭii români de azi de la Bucureṣti, filosofia, în general, este că trebuie să ne afirmăm în primul rând pe noi, ṣi după aceea vedem noi dacă mai putem salva ceva ṣi din ce e vechi.

Acesta este, se pare, unul din motivele pentru care am câṣtigat acest concurs, pentru că aceasta a dorit comisia, care a fost de o fineṭe ṣi de o inteligenṭă, care m-au impresionat.

Să recapitulăm: trei ani, de la obṭinerea certitudinii primei finanṭări, până la începerea efectivă a lucrărilor. Ṣi alṭi peste doi ani ṣi jumătate, până la terminarea lor. Totul, pentru a reda oraṣului Bucureṣti, trecutul său, viu în actualitate. Fiindcă aici se va muta, cu arme ṣi bagaje, ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului, păstrând în acelaṣi timp ṣi sediul din Str. Batistei, pe care l-a renovat în 2011, recuperând pentru capitală o frumoasă clădire art deco ṣi făcând-o, în plus, ṣi de neatins, prin înscrierea ei pe lista monumentelor istorice.

Sanda Viṣan: - Ce destinaṭii vor avea spaṭiile de la Hanul Gabroveni?

Mihaela Păun: - Trei sferturi au destinaṭii pur culturale, iar un sfert, va fi o zonă comercială, de care e nevoie. Ṣi dl Lecat m-a susṭinut în acest sens. Cei care vor veni vor putea discuta liniṣtiṭi, la cafenea, vor putea cumpăra un suvenir, sau o carte, în spaṭiile din gangul central.

Vom avea o sală de spectacole de 200 de locuri, sper eu, una dintre cele mai dotate. Impreună cu dl arhitect Barbacaru, lucrăm acum la caietul de sarcini pentru dotarea sălii.

Arh. Barbacaru este alegerea perfectă, fiindcă, înainte de a părăsi România, a fost un premiat scenograf, care a lucrat la Teatrele din Iaṣi, Braṣov, Baia Mare, Brăila, Galaṭi, dar ṣi în film, ca asistent ṣi co-autor  de decoruri, la regizori precum Malvina Urṣianu, Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, sau Mircea Veroiu.

La Paris ṣi-a urmat interesul teoretic pentru spectacol, obṭinând un master pentru spaṭii culturale ṣi reprezentare scenică si urmând studii doctorale, pe specializarea” semiotica imaginii”, cu nimeni altul decât părintele domeniului, Christian Metz.  

Mihaela Păun: - Anul acesta vom organiza licitatia pentru dotarea sălii. Am mers pe două căi: am primit bani de la Primăria Capitalei, dar încerc să accesez ṣi fonduri norvegiene ṣi, dacă reuṣesc, voi face o bucurie Primăriei ṣi-i voi returna banii.

Nu putem să nu râdem, la contemplarea acestei perspective.

S.V. - Va fi o sală de proiecte?

M.P. - Eu îmi doresc să fie o platformă pentru tineri. Cred că e mare nevoie de aceasta. Ei încearcă să se manifeste cum pot, prin tot felul de spaṭii independente. Ṣi e bine să fie aṣa. Dar e nevoie de mai mult. Când am văzut prin 2001, la Budapesta, câte săli au, câte cluburi, câte spaṭii de evenimente, câte festivaluri, am devenit geloasă. Intre timp, lucrurile s-au mai normalizat ṣi la noi.

S.V. - Ṣi ce va mai fi, în afară de sala multifuncṭională din corpul nou, care, îmi spunea arh. Barbacaru, va putea găzdui de la teatru ṣi muzică clasică, la bal mascat ṣi conferinṭe, cu modificările acustice adecvate ?

M.P. - Vor exista două spaṭii expoziṭionale foarte frumoase, la etajul I ṣi o sală la fel de mare, la parter. Iar la subsol, mai avem ṣi o sală de dans.

S.V. - O sală de dans, dotată ca atare? Vreṭi să faceṭi un centru al dansului?

M.P. - Noi aṣa i-am spus. Eu visez o ṣcoală de musical. Nu ṣtiu dacă va fi posibil. Să aducem tinerii să repete, să se pregătească în sensul acesta, pentru a fi actori compleṭi. Fiind eu însămi actriṭă, ṣtiu cât de necesară ar fi o asemenea pregătire.

Sub sala cea mare, vom avea o sală mică, de 70 de locuri, care va putea fi folosită ca sală de repetiṭii, dar ṣi ca studio. Sper să pot dezvolta ṣi la mansardă niṣte spaṭii pentru workshop-uri, întâlniri, seminarii.

Să nu uit de punctul de informare turistică, foarte necesar, fiindcă centrul istoric e locul cel mai vizitat, mai ales de tineri. Din punctul acesta de vedere, am pus cumva căruṭa înaintea cailor: ca să am ce să vând, trebuie să facem mai întâi un brand al Bucureṣtiului. Nu există acum un semn special, identificabil.

Acum, când a devenit evident si pentru trecătorii din centrul vechi că Hanul Gabroveni a ieṣit din gheena uitării, cu un chip nou ṣi strălucitor, nu poṭi să nu lărgeṣti perspectiva ṣi sa-ṭi pui întrebări legate de contextul arhitectural al zonei.

Sanda Visan: - Ce o să faceṭi cu vecinătăṭile? Veṭi fi ca o perlă, în mijlocul unui ṭesut urban destul de amestecat. In America există aṣa-numitele zoning laws, care asigură zonelor stabilite, unitate stilistică. Ar fi echivalentul planului urbanistic zonal, de la noi, cred. Nu mi se pare normal ca o investiṭie de 8 milioane de euro să aibă niste vecinătăṭi incomode.

Mihaela Paun: - Eu sper ca apariṭia noastră acolo să-i motiveze să refacă clădirile. Aici desigur că viziunea Primăriei ṣi a arhitectului-ṣef sunt extrem de importante: ar trebui să creeze un cadru ṣi niste obligo-uri, din care ei să nu poată ieṣi. Legile trebuie făcute strict, altfel ajungem la această mutilare a oraṣului, desfăṣurată într-un ritm ameṭitor. 

Flaviu Barbacaru: - Vecinătatea largă este zona protejată a centrului istoric al Bucureṣtiului, care este o zonă splendidă, plină de clădiri frumoase ṣi care a devenit deja un pol de interes al oraṣului, asa cum era ṣi înainte.

Despre vecinătăṭile imediate n-aṣ putea să spun acelaṣi lucru. Atât pe Gabroveni, cât ṣi pe Lipscani avem neṣansa de a avea niṣte clădiri, care au fost făcute ṣi fără pricepere, ṣi fără har.

S.V. - Nu stiu cât de des veniṭi la Bucuresti, dar vă întreb dacă vi se pare că dispare vechiul Bucureṣti, în chip injust, ilegal, sau vi se pare că e normal, pentru un oraṣ în dezvoltare, să îṣi devoreze trecutul în felul acesta?

F.B. – Oraṣul este ca o fiinṭă vie ṣi, aṣa cum celulele mor în fiecare zi, în corpul nostru, la fel ṣi în oraṣ, în fiecare zi mai dispare câte ceva, lăsând locul liber pentru altceva. Problema nu este aceasta, problema este ce apare ṣi ce dispare, ce echilibru este între calitatea lucrurilor care dispar ṣi cea a lucrurilor care apar. Nu vreau să comentez aici prea adânc, fiindcă mi-aṣ face prea mulṭi dusmani.

Pe de altă parte, calitatea restaurării depinde foarte mult de cel care o face, fiindcă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, există reguli ale jocului: legislaṭia românească, instrumentele de control prin Institutul Naṭional al Patrimoniului, prin Comisia naṭionala ṣi cea locală de patrimoniu, prin serviciile de autorizare a lucrărilor de la primării, etc.

Din păcate, toate aceste instrumente nu sunt întotdeauna sau sunt prea rar folosite, dovadă că vedem case de patrimoniu, demolate, ca să lase loc unor clădiri moderne de oṭel ṣi sticlă. Aṣ avea niste prieteni care ar spune: niṣte monṣtri de oṭel ṣi sticlă. Eu nu sunt de acord. Cred că ṣi arhitectura modernă poate fi foarte frumoasă, de bună calitate. Poate, la rândul ei, să creeze istorie, mai ales când e bine făcută.

S.V. - Faṭă de restaurările care se fac în Franṭa, pe aceasta cum o cotaṭi ?

F.B. – Faṭă de ce facem în Franṭa, România este pe altă planetă, din punctul acesta de vedere. Se pedalează, dar mai e mult de pedalat din urmă, pentru a se ajunge la niṣte standarde europene, în materie de restaurare ṣi de respect a lucrului de patrimoniu.

Vă dau niṣte exemple concrete. Noi aici ne chinuim pe niṣte lucrări, care sunt făcute de profesioniṣti, în centrele oraṣelor, sau care sunt monumente de interes naṭional, răspândite prin ṭară, sub controlul direct al comisiilor naṭionale de patrimoniu. Cu experṭi de patrimoniu, care trebuie să existe obligatoriu în sânul echipelor, mai ales când e vorba de monumente istorice clasa A, peste care nu mai există nimic mai valoros.

Cu toate acestea, nu cred că reuṣim să ne comparăm cu vestul Europei, mai ales cu Franta ṣi Anglia. Poate ṣi Italia, unde nu se respectă însă întotdeauna legile, din motive de corupṭie sau financiare. In occident, omul de rând, care nu e specialist de patrimoniu, nici restaurator, îṣi restaurează casa lui, pierdută într-un cătun uitat ṣi îṣi petrece toată viaṭa, pot să spun, consumând energie ṣi bani, pentru a încerca să facă totul aṣa cum a fost făcut acum 200 de ani. Caută până la ultimul ṣurub sau clanṭă, ca să fie cea care se potriveṣte. Suntem, psihologic vorbind, foarte departe.

S.V. – Constat că aṭi lărgit puṭin planul discuṭiei, dincolo de urban, poate ṣi fiindcă sunteṭi fondatorul, alături de Ṣtefana Bianu, al asociaṭiei “Rencontres du Patrimoine Europe Roumanie”, al cărei scop este protejarea in situ a patrimoniului rural românesc. In general, dincolo de tendinṭa de a-l muzeifica, acesta este ignorat la noi. Ṣi aici suntem departe de Europa?

F.B. – In 2008, când am fondat RPER, am încercat să tragem un semnal de alarmă ṣi să reamintim celor care au uitat, că România face parte din Europa ṣi că patrimoniul românesc este ṣi patrimoniu european, alături de cel francez, italian sau spaniol, pe care ne ducem cu autocarele să-l admirăm, uitând că avem lucrări la fel de importante ṣi la noi acasă.

Prin acest ONG, ne-am canalizat  preocuparea spre arhitectura neclasată, sătească, crescută în mod organic, vernacular, care este rezultatul unei locuiri seculare, a poporului român, pe meleagurile acestea.

Nu trebuie să uităm că iubirea de artă ṣi de cultură începe prin a-ṭi repara gardul, înainte de a lua autocarul spre Roma sau Madrid.

Din câte ṣtiu, la Iaṣi, Cluj, Timiṣoara, sau Craiova au început de mai bine de un an discuṭiile ṣi pregătirile pentru următoarea candidatură a României la Capitală Culturală Europeană. Un singur oraṣ va ieṣi câṣtigător.

Sanda Viṣan. - Această aventură extraordinară, numită Hanul Gabroveni, intră cumva în strategia de înscriere a Bucureṣtiului în competiṭia pentru Capitala culturală  europeană ?

Mihaela Păun - Da. Este, dacă vreṭi, locomotiva noastră. Este important să câṣtigi, dar drumul până acolo este la fel de important, faptul că trebuie să te pregateṣti, să investeṣti, să faci mai multe spaṭii culturale. Acesta e un început, care trebuie continuat. Bucureṣtiul are nevoie de o sală de concerte, de cel putin 2.000 de locuri.

S.V. - E necesară o asemenea sală, fiindcă toṭi muzicienii care vin la Festivalul Enescu ṣi cântă la Sala Palatului, se plâng de calitatea sunetului.

M.P. - Iar dl. primar cred că a fost primul care a promis că va face o sală pentru Festivalul Enescu.

Cu Hanul Gabroveni somptuos recuperat, alături de alte edificii istorice, cu clădiri publice aflate în proiect ṣi cu programe menite a stimula energiile artistice ṣi creatoare, Bucureṣtiul poate aspira să fie capitală culturală europeană, chiar ṣi în absenṭa unui titlu oficial.Poate aspira să fie un oraṣ viu, aṣa cum a fost în weekendul trecut, când (aṣa cum îmi povestea o bună prietenă, căci eu n-am fost în capitală), în ciuda ploii, românii ṣi numeroṣii străini au ieṣit în pieṭele oraṣului, pentru a se înveseli ṣi a se bucura de arta actorilor din toată lumea, invitaṭi de ARCUB, în cadrul Festivalului Internaṭional de Teatru Stradal.

Dincolo de evenimente, o certitudine rămâne faptul că un oraṣ care ṣtie să-ṣi pună în valoare istoria, fie ea spirituală sau materială, funcṭionează ca un magnet pentru curioṣi, contribuind la creṣterea indicilor economici ai locului.

Sanda Viṣan: - Ca să revenim de unde am plecat, vă rog să-mi spuneṭi: există vreun motiv economic, pentru care casele de patrimoniu ar trebui să fie păstrate ? Că poate la argumente sentimentale lumea rămâne indiferentă.

Flaviu Barbacaru - A păstra casele de patrimoniu în Bucuresti, de pildă, este esenṭial pentru noṭiunea de Bucureṣti. Dacă nu, vom ṣti că Bucureṣtiul e Bucureṣti numai pentru că ne va spune Google Maps că suntem în capitala României. Altfel, putem închide ochii ṣi să ne credem la Singapore sau la Hong Kong.

Dacă lăsăm să se manifeste total tendinṭa unui anumit tip de arhitecṭi ṣi  dezvoltatori, ei vor ucide găina cu ouăle de aur, pentru că nimeni nu face turism ca să vadă blocuri turn, decât dacă se duce la Dubai.

Cum spunea un intelectual român, locurile vechi ne interesează ṣi ne emotionează, pentru că un lucru vechi este trecutul, peste care s-a aṣternut un strat de prezent.

→

Imaginea 1/23: garboveni2014 foto sanda visan