Fals jurnal de ieri şi de azi: Oameni şi ţări

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O călătorie „de plăcere“ aş fi zis altădată, dacă astăzi n-ar fi istovitor fugărită de ambiţia de a „recupera“ locuri visate o biografie întreagă, m-a adus la poalele castelelor Loirei umilit, până aici venit din sudul mediteranean, de statornicirea unei copleşitoare patimi în slujba apărării şi mereu renaşterii civilizaţiei rurale.

De altfel, şi am mai spus-o, cu patru sau cinci sau şase ani în urmă, Franţa şi-a serbat ziua naţională sub semnul devizei „Franţa rurală şi eternă!“

Mai  „agresiv“ decât toţi europenii în hora cărora jucăm şi noi cam prea tălâmb de la o vreme,  mai „agresiv“, Franţa acordă agriculturii, alimentaţiei poporului ei, satului şi propăşirii lui, păstrarii vie a civilizaţiei acestuia, o atenţie şi o politică de stat care pe noi şi la noi ne lasă...rece.

Afară de câmpurile cotropite altfel inspirat, nu zic, de rapiţa din care vestitul Nicolae face benzină şi benzinuri şi de uriaşele lui turnuri rezervoare argintii, nimeni nu mai prea vorbeşte la noi de pildă de rezervorul agricol numit Câmpia Dunării.

Ce mai ţin eu minte despre acest rezervor agricol este o scurtă filmare TV a unui Pahod na ...furat porumb cu căruţele cu cai şi cu carele cu boi jigăriţi, cu tot neamul înghesuit în ele, într-un octombrie viscolit cu lapoviţă, pahod al ţăranilor înşelaţi de un antreprenor  agricol, mi se pare chiar francez, care le luase ţăranilor pământurile în arendă şi uitase să-i mai cheme la vestita boierească împărţeală de pe timpuri, împărţeala de la capul locului: trei părţi ţăranul, una boierul. Împărţeala asta ajunsese pentru ţărani în veacul  al XXI-lea o poveste cu accente nostalgice.

Dar să mă întorc la poalele castelelor Loirei. E prea târziu ca să mă mai mir şi eu, biet provincial român, de măreţia istoriei Franţei, apărată şi ea naţionalist şi de popor şi de stat şi cu atâta împătimire. Mă opresc  la ”invazia” civilizaţiei de tip consumist american, vreau să spun, dincolo de automatizarea sufocant colectivistă a vieţii, propusă şi susţinută şi agresiv şi ultramodern de, să spunem, Mcdonalds-uri de toate tipurile.

Un lanţ hotelier, „Mercur” – bănuiesc –, la marginea celebrului oraş Tours, capitala unei adevărate grădini agro-industriale, fără pereche în farmec şi devotament pentru ”lucrul bine făcut” cu care ne lua electoral ochii, mai zilele trecute, cineva, un lanţ hotelier venind în întâmpinarea comunicării în spaţiul businessului ne-a oferit prilejul să petrecem – de la trecere –aici, trei zile.  În holul mare, cubist arhitectural şi ultraexploatat comercial, un panou întreg ne anunţă, în vederea conferinţelor , întâlnirilor, expunerilor, colocviilor etc., etc., impuse de activitatea multinaţionalelor, numele sălilor: Fireşte, Honoree de Balzac care s-a născut aici la Tours, dar şi Rabelais, Descartes, Ronsard.

Mai e nevoie să comentez? Americanul „no comment” e destul!

Mai ştie cineva măcar la Piteşti ce s-a ales de casa lui Liviu Rebreanu. Dar de casa lui Cezar Petrescu de Buşteni? Dar de casele scriitorilor sau artiştilor din Bucureşti? Mai interesează pe cineva ce se mai aude de casa lui Ciprian Porumbescu sau de casa lui Nicolae Labiş din Bucovina?

Cine mai sunt aceştia?

La un moment dat, în compensaţie, se vorbea la noi numai de baschet care ajunsese slugarnic să ocupe primul loc al spiritualităţii clasei noastre politice...de stânga! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite