Aş vrea, în termeni cât se poate de simpli, să lămurim mai întâi cititorul asupra câtorva concepte.

Limbajul şi limba sunt privite astăzi ca un sistem de comunicare, adică de transmitere a informaţiei, şi doar în subsidiar ca producător de efecte estetice sau literare (de care se ocupă stilistica). Limbajul se află în interdependenţă cu actele şi comportamentele umane, cu observaţiile pe care le facem asupra lumii. Unitatea de bază a limbii este cuvântul. Cu ajutorul cuvintelor producem enunţuri, care sunt unităţi ale discursului. Nu întâmplător actuala Gramatică a Academiei (GARL) a fost structurată în funcţie de aceste două realităţi: cuvântul şi discursul.

Sistemul limbii poate fi privit ca având mai multe niveluri, toate în strânsă interdependenţă. Astfel, cel care vorbeşte sau care scrie într-o anumită limbă este obligat să selecteze anumite cuvinte şi anumite combinaţii ale acestora, să respecte anumite constrângeri gramaticale pentru ca să poată fi înţeles de către ceilalţi.

Un prim nivel este cel semantic, adică al semnificaţiilor pe care ni le oferă cunoaşterea (sistemul cognitiv), şi care ne permite alegerea conceptelor şi a reprezentărilor diverselor categorii ce alcătuiesc conţinutul informativ al enunţurilor (cu precădere, al actelor de vorbire). Un al doilea nivel este cel pragmatic, adică al tipurilor de acţiuni verbale (cereri de informaţii, răspunsuri, ordine etc.), şi care ne permite, totodată, să indicăm relevanţa informaţiei (informaţii furnizate deja, informaţii noi etc.). Al treilea nivel este cel lexical, care ne permite să selectăm cuvintele potrivite în funcţie de necesităţile sau opţiunile noastre pragmatice şi semantice. Al patrulea nivel este cel morfosintactic, care ne permite să combinăm corect cuvintele, să alegem ordinea acestora în enunţ etc. Acest nivel este controlat de morfologie şi de sintaxă. Al cincilea nivel este cel fonologic (sau fonetic), care are în vedere pronunţia cuvintelor şi intonaţia enunţurilor. Am mai putea vorbi, atunci când avem în vedere scrisul, şi de un nivel ortografic, care reflectă în mare parte aspectul oral, dar care impune grafiei şi unele exigenţe proprii.

Este evident că nicio limbă nu este un sistem care să permită tuturor vorbitorilor alegeri unice şi pe deplin satisfăcătoare din punct de vedre pragmatic şi gramatical. Spunem, aşadar, că limba este supusă variaţiilor şi schimbărilor, precum şi unei diversităţi de opţiuni greu de inventariat.

În ciuda acestei realităţi incontestabile, gramaticile încercă să impună norme pentru a limita variaţiile, pentru a uşura învăţarea şcolară şi o adecvată circulaţie a informaţiei în funcţie de exigenţele sociale. Norma este o realitate a vieţii sociale şi priveşte buna convieţuire, reglând actele şi comportamentele umane. Norma lingvistică trebuie privită, aşadar, ca o cerinţă a normei sociale, şi nu ca un capriciu al unui grup cu interese particulare.

Este mai întotdeauna dificil să explici tinerilor la ce serveşte norma. Aceştia consideră că gramatica dobândită odată cu achiziţia limbajului şi influenţată de mediul în care trăiesc le-ar putea fi suficientă. Ei mă întreabă de ce mai este nevoie să înveţe gramatică dacă ştiu deja româneşte şi pot comunica. Mai mult, unii mi-au spus că au învăţat engleza din filme sau din cântece şi că nu au pus niciodată mâna pe gramatică. Aşa privite lucrurile, s-ar putea crede, la o judecare pripită, că învăţarea limbii materne sau a limbilor străine în copilărie induc inerent norma, fără efortul de a o conştientiza.

În toate ţările pe care le cunosc, limba maternă ocupă prima poziţie în sistemul de învăţământ. Oare de ce? Oamenii îşi dau copiii la şcoală pentru ca fiii lor să înveţe, înainte de toate, să scrie, să citească şi să facă calcule. Aceste competenţe sunt indispensabile în societatea noastră. Dar am putea oare învăţa să scriem şi să citim fără ordine şi fără reguli?

Norma se opune abaterii. Alina Popescu, o comentatoare a blogului meu, îmi cerea să arăt preopinenţilor că nomele lingvistice nu sunt „imutabile”, altfel spus, se schimbă în funcţie de dinamica sistemului lingvistic, conformându-se anumitor tendinţe sau preferinţe ale vorbitorilor, dar că fără reguli s-ar ajunge la „funcţionarea predominantă a abaterii” şi, în cele din urmă, la haos. Aşadar, regulile ne conduc la o mai bună folosire a limbii în folosul nostru şi al comunităţii.

În seria numită „Mic îndreptar privind cele mai frecvente greşeli de limbă” am încercat o prezentare sistematică a dificultăţilor ortoepice, ortografice şi morfologice ale limbii române. În ultimele trei articole din seria „Dicţionarul secolului XXI” am rediscutat poziţia DOOM (2005) în problema dubletelor accentuale şi a pluralelor duble.

Toate aceste intervenţii au avut în vedere abateri în raport cu „gramatica cuvântului”. Iată de ce, începând cu acest articol, mă voi opri la acele abateri care ţin, cu precădere, de „gramatica enunţului”, adică de discurs, şi care nu au fost încă sistematizate.

Enunţurile alese spre exemplificare provin, mai ales, din bloguri publicate de „Adevărul”. Abaterile au fost mai apoi confruntate şi cu alte pagini de pe Internet, pentru o mai bună înţelegere a fenomenelor şi a frecvenţei acestora.

*

ABATE

„Codul Portocaliu care s-a abătut asupra judeţului Ialomiţa [a] făcut ravagii la nivelul judeţului.” Adevărul, 11.01.2017

Comentariu. În acest exemplu este vorba de un cod de alertă transmis populaţiei. „Codul portocaliu” (al doilea, pe o scară de patru: roşu, portocaliu, galben şi albastru) nu este decât o convenţie, un nivel de alertă, privind gravitatea unor fenomene naturale.

Jurnalistul a transformat, metaforic, codul în stihie şi l-a scris (incorect) cu majuscule iniţiale. Din câte am putut observa, şi alţi jurnalişti au ales aceeaşi cale:

„Codul portocaliu a făcut ravagii în ţară! Grindină cât oul de găină în mai multe zone şi inundaţii mari! Maşini şi culturi distruse”, Libertatea, 19.06.2016

„Codul portocaliu de ploi s-a lăsat simţit. A plouat continuu pe parcursul zilelor de miercuri şi joi, au fost vânt puternic şi temperaturi joase.”, Timpul (Moldova), 14.10.2016.

„Cum se vede Codul Portocaliu de la peste 50 de metri înălţime”, DC News, 01.10.2013

Să trecem acum la un alt exemplu unde problema este de natură combinatorie:

„Nu încape nici cea mai mică îndoială. În cei doi ani care s-au scurs de la instalarea la Cotroceni a preşedintelui Klaus Iohannis nu s-a abătut peste România nici un fel de miracol. Nu s-au produs minuni, nu a curs lapte şi miere, nu am intrat în spaţiul Schengen, nu am fost scutiţi de vize pentru Statele Unite.”, Adevărul, 27.12.2016

Comentariu. Să trecem peste „nici un fel”, în loc de „niciun fel” (poate autorul provine din tabăra „vechii ortografii”), pentru a discuta semantica verbului „a se abate”. DEX-ul dă următoarea definiţie:

(Despre fenomene ale naturii, calamităţi, nenorociri) A se produce în mod violent.

Specificaţia din paranteză arată că verbul nu se combină cu cuvinte „pozitive” de genul „miracol”, „minune”, „fericire” etc. În plus, miracolele (irumperi ale sacrului în profan − hierofanii, cum le numeşte Mircea Eliade) se produc, au loc etc., nu se abat.

Ştiri similare:

„În aceste zile, în care oricum televiziunile o iau mai tare razna decât în restul anului, când se amestecă duhovnicii cu horoscoapele şi Taina Naşterii cu pomana porcului, s-a abătut peste români şi misterul presupuselor moaşte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa.” EVZ, 23.12.2013

*

ABROGA

„Ministrul Educaţiei Naţionale, Adrian Curaj, a declarat, luni, în faţa deputaţilor, că în mandatul său se va începe procesul de debirocratizare a sistemului de învăţământ, o parte din documentele care sunt cerute atât cadrelor didactice, dar şi elevilor sau părinţilor celor care au copii în şcoli, urmând a fi abrogate.”, Adevărul, 29.02.2016

Comentariu. „A abroga” se foloseşte cu privire la legi, regulamente, dispoziţii oficiale şi înseamnă „a anula, a suprima, a aboli”. Prin urmare, nu putem aboli documentele „cerute atât cadrelor didactice, dar şi elevilor sau părinţilor celor care au copii în şcoli”. Ceea ce jurnalistul ar fi trebuit să spună este că ministrul a abrogat dispoziţia care cerea acele documente sau a eliminat din dispoziţie o serie de documente.

*

ABILITA

Comentariu. În regimul comunist, acest verb era definit astfel:

„(Germanism învechit) A recunoaşte unei persoane, în urma unui examen, calitatea de docent.” (DLRLC, 1955-1957 sau DLRM, 1958)

Să facem o scurtă incursiune istorică. Când Spiru Haret a ajuns ministru, legea învăţământului, deşi cu numeroase amendamente, era cea din 1864, a guvernului Kogălniceanu. Conform acesteia, în Principate existau două universităţi − la Iaşi şi Bucureşti. Profesori universitari urmau să fie recrutaţi dintre absolvenţii unor şcoli normale încă inexistente la data promulgării legii. O şcoală normală superioară, după model francez, apare abia la 1880, dar nu se făcuse şi o reglementare privind admiterea cadrelor universitare. Astfel, legea lui Haret este prima care, vorbind de „abilitare” (cap. 5, art. 64), indică modul cum aceasta urma să se aplice.

În comunism, abilitatea profesorilor a fost desfiinţată. Chestiunea a revenit în învăţământul superior prin Legea învăţământului, din 2011.

DEXI (2007) este primul dicţionar care reface definiţia:

abilitá vb. I. tr. 1 A conferi cuiva dreptul de a practica o anumită profesie, de a desfăşura o anumită activitate (în urma unei probe, a unui examen); a acorda un grad, un titlu. 2 (jur.) A împuternici, a face pe cineva apt pentru a săvârşi un act juridic. • prez.ind. -ez. /<germ. habilitieren, fr. habiliter, cf. lat. habilitāre.

În ultimul deceniu, „abilita” şi „abilitare” sunt frecvente în limbajul jurnalistic:

„În timpul vacanţei parlamentare, Guvernul poate aproba doar hotărâri şi ordonanţe pentru care a fost abilitat de Legislativ.”; Mediafax, 24.01.2010.

Se poate observa însă şi o tendinţă incorectă de extindere a sensului 2: de la „a împuternici” la „a avea puterea să”:

„Nu putea nimeni ca să comute acea zi de sărbătoare în altă zi decât cel care era abilitat, şi cel abilitat era Dumnezeu, care a şi dat ziua de sabat, ziua de odihnă.”, Predica PS Flavian Ilfoveanul în Catacombele ortodoxiei, 26.05.2016

„Cum în urmă cu sute de ani doar domnia era abilitată să emită monede, falsificarea era considerată şi un afront personal adus conducătorului statului.”, Istorie pe scurt (blog), 27.08.2014

*

ABŢINE

„Purtătorul de cuvânt al PNL, Mihai Voicu, a fost prezent astăzi la Bistriţa, la alegerile conducerii organizaţiei judeţene. Acesta a susţinut că atât liberalii cât şi social-democraţii nu trebuie să se abţină în a face afirmaţii atunci când punctele de vedere diferă de cele ale partenerilor.”, Adevărul, 06.04.2013

Comentariu. DEX-ul precizează: „a se stăpâni, a se reţine, a se înfrâna (de la...)”. Ar fi fost de aşteptat să citim: „nu trebuie să se abţină de la a face afirmaţii”, şi nu cum, în mod eronat, scrie jurnalistul. Combinarea cu prepoziţia „în” nu este gramaticală. Din păcate, abaterea nu este un caz singular. Pe un alt blog, citim:

„Silvia se abtine in [a] o mai provoca pe Iulia Albu, insa juratul a intepat-o tot timpul”

sau

„Evident, Silvia a tinut sa precizeze ca Maurice Munteanu are cele mai pertinente comentarii, iar Iulia Albu nu s-a putut abtine in a-i atrage atentia ca spune acest lucru doar pentru ca ei nu ii critica tinutele.”, bravoaistil.kanald.ro

Un alt exemplu:

„Totodată, vădit fiind conflictul de interese, Tiberiu Niţu se abţine în a soluţiona cererea DNA de sesizare a Senatului ca să se obţină avizul...”, EVZ, 25.01.2016

*

ABUNDA

„Pieţele, supermarketurile, târgurile de sezon şi magazinele online abundă de oferte care mai de care mai atractive atunci când vine vorba despre brazii destinaţi sărbătorilor de iarnă, dar puţini sunt cei care ştiu să şi cumpere unul astfel încât să nu se trezească în casă cu un covor de ace chiar în ajun de Crăciun.”, Adevărul, 15.12.2016

Comentariu. „A abunda”, cu sensul „a fi, a se găsi din belşug, în mare cantitate; a prisosi”, este urmat de determinări introduse prin prepoziţia „în”. Jurnalistul a preferat combinaţia cu prepoziţia „de”. Este o construcţie incorectă în limba română, dar cu tendinţă de generalizare, probabil prin analogie cu „abundenţă de”:

„Se spune că România abundă de spaţii în care energia pozitivă musteşte.”, Taifasuri, f. d.

„Raportul de guvernare al ministrului Sanatatii abunda de optimism”, România liberă, 27.07.2005

„Reţelele sociale ABUNDĂ de SÂNII studentelor”, Libertatea, 11.06.2013

O altă chestiune ţine de conjugarea acestui verb unipersonal. La prezent, forma normală este „abundă”, nu „abundează” (deşi aceasta apare la Caragiale, Ibrăileanu etc.). Pe Google se înregistrează cam 537 de forme, cele mai multe în presa din Republica Moldova.

„Romanul abundează de o sinceritate rară, şi probabil asta mă atrage la el.”, Amator de cărţi (blog), 22.10.2015.

*

ADERA

„Bogdan şi Ovidiu Olea, doi fraţi din Cluj care au absolvit prestigioasa Universitate St. Andrews din Scoţia, au aderat unei campanii lansate de Prinţul William, de încurajare a tinerilor prodigioşi din toată lumea să ajungă să studieze la prestigioasa instituţie de învăţământ.”, Adevărul, 11.01.2017

Comentariu. „A adera” admite determinări introduse prin prepoziţia „la”: „au aderat la o campanie”. Construcţia cu complement indirect în dativ este inacceptabilă. Din păcate, am mai întâlnit şi alte cazuri:

„La începutul lui 2009, Sidiqi şi alţi 10 au părăsit oraşul Hamburg pentru zonele tribale din Pakistan, unde cei mai mulţi au aderat unui grup de adepţi ai Jihadului care luptă contra SUA şi forţelor coaliţiei dincolo de graniţă cu Afganistanul.”, România liberă, 04.10.2010

„Este o iniţiativă a societăţii civile la care a aderat unui grup de oameni tineri din judeţul Suceava, profesori universitari, oameni de afaceri şi funcţionari publici, dedicaţi acestei idei de mai mulţi ani încoace.”, Crai nou (blog), 21.10.2016