Din nou despre jupuirea bronzului de pe statui

În urmă cu 15 ani începeam cel de-al doilea roman al „Trilogiei Ciocoilor, Ultimul Bal la Şarpele roşu“, cu această îngrijorătoare constatare: Descreierarea pusese stăpânire pe Bucureşti.

Nu s-a schimbat, în acest deceniu şi jumătate de atunci, aproape nimic. Ba, dimpotrivă: descreierarea domină agresiv societatea românească, dominarea ei e şi mai accentuată.

A reînceput şi jupuirea bronzului de pe statui. O lăcomie a deriziunii macină zilele şi săptămânile la rând întreaga societate; parcă anume cineva, dincolo de puterile noastre, e pus sau ne pune să flagelăm totul.

Aflu că, de curând, e pus sub semnul întrebării unul dintre cei mai de seamă purtători de cuvânt, în cânt, cu un devotament şi cu o fantezie şi cu un mare har, toate unice, ai virtuţilor poeziei şi melosului româneşti. Pe măsură ce sălile în care apare artistul sunt arhipline şi continuă să fie luate cu asalt, jupuitorii bronzului de pe statuia lui atât de meritată se înfăţişează şi mai violenţi.

Se înmulţesc numele valorilor spiritualităţii naţionale pe care, parcă anume cineva ne dictează măcar să le ignorăm, dacă nu să le punem categoric sub semnul întrebării, să le diminuăm rolul şi locul în geografia noastră culturală, până la despărţirea mutuală de ele.

S-a trecut, de curând, pe lângă omagierea lui Iorga şi, mai înainte, de două ori la rând, pe lângă rolul şi locul lui Spiru Haret, ca şi când n-au făcut nimic pentru Istoria României, pentru identitatea naţională şi de spirit, pentru reformarea şi modernizarea statului român. Ne apropiem de clipa omagierii lui Alexandru Ioan Cuza, cel mai de seamă reformator modern al Principatelor Române şi al organizării lor statale, universitare, academice. Nu se îngrijeşte nimeni şi, prin nici un semn, de această obligaţie morală a unei societăţi care are la temelie opera unor mari oameni de stat şi mari cărturari români a căror operă a fost şi rămâne determinantă pentru consacrarea identităţii naţionale şi de spirit, pentru înscrierea ţării în geografia civilizaţiei şi culturii europene. În ultimele zile, ne-am amintit în trecere, dar şi de data asta cu multe semne de întrebare, fără argumente, de personalitatea hotărâtoare pentru istoria României în cel de-al Doilea Război Mondial, a regelui Mihai I, ultimul conducător de stat încă în viaţă cu merite de necontestat în salvarea unor milioane de vieţi prin scurtarea acestui război şi prin recâştigarea dreptului României de a fi parte la lupta împotriva hitlerismului şi comunismului sovietic şi a dreptului la independenţă a statului român.

Nu ştiu dacă trebuie să ne mai mirăm, mi-am spus de curând, recitind Carnetele şi Corespondenţa lui Albert Camus. M-a infiorat clipa când,  la anunţarea acordării Premiului Nobel, asupra filosofului şi scriitorului care şi-a pus pecetea pe spiritualitatea Franţei şi a Europei întregi a veacului al XX-lea, s-a năpustit un val întreg de ură şi de discreditare şi de condamnare gravă.

Anunţarea veştii că scriitorul a fost distins -  cel mai tânăr dintre laureaţi – cu premiul Nobel a fost însoţită de un bombardament al desfiinţării marelui scriitor: «Imediat ce s-a aflat vestea premiului Nobel, atacurile vin din toate direcţiile. Albert Camus notează pe 19 octombrie, 1957:

„Speriat de ceea ce mi se întâmplă şi nu am cerut. Iar ca totul să fie deplin, atacuri atât de josnice, încât mi se frânge inima. Rebatet îndrăzneşte să vorbească de nostalgia mea de a comanda plutoane de execuţie în timp ce el este unul dintre cei patru pentru care am cerut, împreună cu alţi scriitori din Rezistenţă, graţierea atunci când a fost condamnat la moarte. A fost graţiat, dar el pe mine, nu. Din nou, dorinţa de apărăsi ţara. Dar ca să merg unde!? (Caiete 3, p.214)“

Să trecem şi noi, azi, prin cel acel blestem?!