1. Îmi reprezint intimitatea ca pe un locaş cald şi confortabil, ferit de iscoditori curioşi, o parte extrem de vie a fiinţei în care sălăşluiesc, ca într-o minusculă încăpere, gânduri, amintiri, sentimente nedezvăluite decât arareori, dar niciodată în chip desăvârşit şi deplin. Cheia aceste tăinuiri se numeşte ruşine sau pudoare.

„Toate gândurile, toate amintirile şi toate viziunile pe care le vedeam dincoace de pleoape, pier scufundate în acelaşi întuneric călduţ din interiorul pielii care le absoarbe fără urmă. În temperatura aceasta călduţă şi în intimitatea aceasta fără nume zac perfect indiscernabile şi putându-se confunda una cu alta, toate amintirile, toate sentimentele, tot ce credem că a fost vreodată important în viaţa noastră. Putem să evocăm cutare sau cutare amintire şi nimic nu ne indică valoarea mai mare sau gravitatea şi importanţa ei faţă de cealaltă. Se întâmplă chiar că ceea ce am crezut odinioară grav şi extrem de dramatic să apară şters, palid, anemic, în lumina unei desuetudini ce ar da poate senzaţia tristeţii, dacă n-ar da-o pe aceea a plictiselii, în timp ce amănunte de ultima mână, vreau să spun, care atunci când „s-a petrecut“ amintirea erau respinse în «neînsemnat», să ni se pară cu totul revelatoare şi extraordinare.”
(Max BLECHER, Vizuina luminată)

Spaţiul intimităţii este un spaţiu interior şi secret, cunoscut Celuilalt doar prin mărturisiri sau intuiţii, dacă i-am îngăduit să ne cunoască. Când spunem „adâncul sufletului” sau „adâncul inimii” vrem să spunem că viaţa noastră interioară este profundă, ascunsă sub carapacea aparenţelor şi, la urma urmei, de nepătruns. Este locul unde doar Dumnezeu poate vedea, după spusele credincioşilor.

În celebra sa „Poetica a spaţiului”, Gaston Bachelard aducea în discuţie mobilierul intimităţii şi intimitatea unor piese de mobilier: sertare, cufere, dulapuri, locurile unde curiozitatea ne împinge să cotrobăim. Fără acest gen de obiecte, spune Bachelard, „vieţii noastre intime îi lipseşte modelul intimităţii”.

Atunci când se vorbeşte despre acea perioadă între copilărie şi adolescenţă, portughezii folosesc adesea expresia „vârsta dulapului”. La pubertate, băieţii, dar mai ales fetele, tind să se închidă în ei, să nu mai comunice uşor cu părinţii. Metafora închiderii pare preluată din Bachelard.

Evident, ca tot ceea ce este sufletesc, Intimitatea nu este doar o temă a vieţii, ci şi a literaturii şi artei. Romantismul şi, ulterior, modernismul, au excelat în revelarea şi analiza ei. Poezia, dar şi proza modernă, vor sonda tot mai insistent şi cu o mare măiestrie psihologică, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, labirintul intimităţii.

2. „Viaţa intimă”, prin care mai demult se înţelegea şi viaţa de familie, chiar şi relaţiile prieteneşti profunde, se referă, îndeosebi, la viaţa sexuală a unui individ sau a unui cuplu. Este o dimensiune a fiinţei, un drept recunoscut şi protejat de legi, deşi, în vremurile actuale, asistăm la o invadare constantă a vieţii private şi la transformarea acestei în spectacol.

Trăim un timp al dezvăluirii şi exhibiţiei alimentate de foamea spectatorilor de a devora intimităţi: ale corpurilor, ale gândurilor, ale sexualităţii. Multe persoane ajung să îşi vândă intimitatea în spectacole televizate, unde „secretele” sunt scoase mereu la iveală, şi chiar fabricate, pentru un public tot mai vorace, un fel de partener exclus, dar complice.

Trăim în cea mai erotizată dintre lumile posibile şi nu este de mirare că facem tot mai greu faţă acestei dezordini amoroase şi supraîncărcării fantasmatice. Indiferent de vârstele permise pentru audienţă, realitate este că privitul „pe gaura cheii” a devenit un obicei frecvent chiar şi la copii. Socotind că tot ce am vrea să ascundem este uşor descoperit printr-o banală navigaţie pe Internet, nu ne rămâne decât să înfruntăm situaţiile, oricât de delicate ni s-ar părea.