În limba română, cuvântul este atestat în secolul al XIX-lea (la Odobescu), cu sensul din ortografie. Gh. Adamescu scria, la 1910, în Istoria literaturii române pentru şcoalele normale:

„Chiar în primul an al activităţii Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta mai mult ideile lui Cipariu: desfiinţarea aproape totală a semnelor diacritice la vocale şi la consonante, înfăţişarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve.”

Prin „semne diacritice” înţelegem o serie de semne grafice care afectează literele propriu-zise şi care servesc corectei scrieri şi citiri a cuvintelor. Am să mă mărginesc, în exemple mele, la limbile care folosesc alfabete clădite pe alfabetul latin, deşi semnele diacritice pot fi regăsite şi în alfabetul grec, şi în cel chirilic etc. Din motive particulare fiecărui idiom, unele sunete, care nu puteau fi reproduse prin alfabetul latin, au primit, pentru recunoaştere, câte un semn care „să întregească” litera de bază şi să o deosebească de celelalte.

Bunăoară, în limba română, cinci litere, mici şi mari, poartă diacritice: ă, Ă; â, Â; î, Î; ş, Ş, ţ, Ţ. Istoric vorbind, accentul grav pus deasupra lui â/î a fost împrumutat din greacă (apare în franceză pe la sfârşitul secolului al XVII-lea), căciuliţa de pe ă ne vine din latină, iar virguliţa de sub ş şi ţ este românească. Cele cinci litere cu diacritice se află înghesuite în chip nefiresc pe tastatura computerelor noastre, pentru că producătorii de hardware nu au fost obligaţi să comercializeze tastaturi adaptate limbii, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Mai mult, să ne aducem aminte că nici fabricanţii de maşini de scris nu au avut, la vremea respectivă, de respectat vreo normă, chiar dacă maşinile erau oarecum adaptate.

În istoria modernă a limbii, impunerea unei norme ortografice unitare şi pe deplin acceptate s-a dovedit extrem de anevoioasă şi, adesea, vremelnică. Mulţi nu s-au împăcat nici astăzi cu reforma din 1993 şi arătă cu degetul spre Academie, acuzând-o de lipsă de înţelepciune mai ales pentru generalizarea scrierii cu â în loc de î, în interiorul cuvintelor, şi pentru formele sunt, suntem, sunteţi, în loc de sînt, sîntem, sînteţi. Personal cred că Academia a greşit, reacţionând mai degrabă politic şi paseist, decizând împotriva tendinţei contemporane de simplificare, aşa cum se poate observa în reformele din alte ţări (Portugalia, Franţa), unde specialiştii nu au avut de luptat cu fantasmele trecutului comunist.

1. Primul rost al semnelor diacritice este acela de a permite reproducerea unor sunete distincte din punct de vedere fonologic şi care nu există în alfabetul latin. În română, aceste semne se aşează fie deasupra (ă, â, î), fie dedesubtul literei (ş, ţ). Aici vom zăbovi puţin, pentru că cei care au creat fonturile electronice au folosit, mai întâi, sedila pentru literele ş şi ţ. Apoi a apărut o a doua normă, în urma protestului Academiei din 2003, şi sedila (care e un fel de seceră alipită literei) a fost înlocuită cu virguliţa. Chestiunea aceasta a dat mult de furcă editorilor, tipografilor, creatorilor de pagini şi de programe electronice în română, cu toţii incomodaţi de existenţa simultană a celor două standarde.

Prezenţa tastaturilor străine, introducerea târzie a literelor cu diacritice, dar şi nevoia de rapiditate în comunicarea scrisă au condus la repudierea diacriticelor în numeroase pagini de pe Web, în multe publicaţii electronice sau în reţelele sociale. Patriotismul nu a fost un imbold suficient, iar lumea a început să scrie fără diacritice. Acest curent pernicios şi care sporeşte ambiguitatea („tata” poate fi „tata, tată; ţaţa, ţaţă; ţâţa, ţâţă”) a cuprins chiar şi instituţiile statului, deşi legea impune scrierea cu diacritice. Din păcate, curentul pare astăzi de nestăvilit. Şcoala va mai păstra o vreme norma, editurile la fel, dar „descreşterea” limbii române se resimte din plin într-o ţară unde a vorbi şi a scrie bine româneşte a devenit o raritate. S-a pierdut acel simţ lăuntric al rostirii şi al scrierii cu ştiinţă şi meşteşug. Cum numărul artiştilor cuvântului a devenit tot mai redus, cum aceştia nu ocupă prim-planul comunicării publice, limba este zilnic schimonosită, incapabilă de subtilităţi şi nuanţe, ca în picturile amatorilor, expresivitatea ei ne apare sărăcită, înstrăinată şi neputincioasă, iar fiinţa naţională este în pericol. Nicio naţiune nu poate dăinui nesocotindu-şi, în mod constant, limba.

Revenind la semnele diacritice, acestea sunt mult mai numeroase şi apar, de exemplu, când trebuie să scriem unele nume proprii străine: Luis Buñuel, Camões, Karel Čapek, Antonín Dvořák, Petőfi Sándor, Władysław Reymont, Wilhelm Conrad Röntgen, François Villon etc.

Semnele diacritice care schimbă valoarea fonologică a literelor se aşează, deasupra, dedesubt sau chiar peste literă. Nu este considerat diacritic punctul din literele i şi j, acesta fiind omis la majuscule. În unele dicţionare sau lucrări lingvistice, vocalele latineşti au diacritice pentru a indica, de pildă, cantitatea (vocale lungi sau scurte).

2. Al doilea rost al diacriticelor are de-a face cu accentuarea în limbile unde accentele grafice sunt folosite pentru a preciza locul accentului tonic şi, uneori, şi o caracteristică distinctivă a vocalei. În spaniolă, portugheză sau italiană, folosim accente pentru a evita eroarea de accentuare. În portugheză, accentul ascuţit arată că vocala este deschisă, în timp ce accentul circumflex, pe lângă indicarea vocalei tonice, ne mai spune şi că aceasta este închisă. Accentul are, prin urmare, un rol distinctiv. În unele limbi, accentul mai poate fi cerut şi de nevoia de a distinge omonimele (tú, pron. pers. şi tu, adj. pos., în spaniolă).

În limba română nu se folosesc accente. Cu toate acestea, apar situaţii excepţionate în care un autor ţine să facă distincţia între omonime: copii (pl. de la copil) şi còpii (pl. de la copie). Şi poetul poate recurge la accent atunci când îl mută intenţionat, din motive prozodice, printr-o licenţă poetică.

3. Al treilea rost al diacriticilor este legat de felurite transcrieri fonetice şi fonologice. Aici pot apărea, cu rol diacritic, pe lângă multe semne convenţionale, apostroful, pentru indicarea silabei tonice, două puncte, pentru a indica o vocală lungă, tilda, pentru a indica nazalizarea etc.

*

Am trecut grăbit în revistă semnele diacritice pentru a ajunge la mult aşteptatul şi încă neterminatul (sub aspectul actualizării şi omogenizării) Dicţionar al limbii române. Din 1906 şi până în 2010, mai multe generaţii de lexicografi au lucrat la cea mai importantă operă a culturii române. Dicţionarul Academiei, cum se mai numeşte, va migra, începând cu acest an, într-o bază de date lexicale care va permite stocarea şi încrucişarea tuturor informaţiilor legate de fiecare cuvânt al limbii noastre. Momentul este istoric, deşi necunoscut marelui public, pentru că la noi istoria monumentală nu impresionează şi nici nu se finanţează cum s-ar cuveni. Această tranziţie nu este o simplă schimbare de suport, cum greşit ar putea crede unii. Baza lexicală va permite, cum spuneam, stocarea tuturor informaţiilor (generale, gramaticale, lexicale, semantice etc.) legate de un cuvânt, permiţând, în viitor, tratamentul standardizat al intrărilor, o rapidă circularitate, eliminarea erorilor şi a insuficienţelor, actualizarea şi gestionarea Dicţionarului limbii române informatizat. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”, al Academiei Române, are în sarcină tratamentul adecvat al datelor. Aşa cum se ştie, Dicţionarul Academiei prezintă o macrostructură impresionantă: 175.000 de cuvinte-titlu (microstructuri). Cu toate că opera se doreşte exhaustivă în timp şi spaţiu, este practic imposibil de înregistrat toate cuvintele care circulă sau care au circulat într-o limbă. În sprijinul culegerii de cuvinte omise, dar şi de citate ilustrative pentru fiecare sens, se va folosi un corpus lingvistic electronic evolutiv, construit pe baza bibliografiei prezente şi viitoare a dicţionarului, corpus despre care vom vorbi într-un alt articol. O panoramă a cuvintelor cuprinse în această lucrare ne-o dă Micul dicţionar academic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001-2003 şi care, sub aspectul numărului intrărilor, este echivalent Dicţionarului limbii române.

Ce legătură ar putea exista între chestiunea diacriticelor şi marele Dicţionar?

Ei bine, după reforma ortografică din 1904, promovată de Titu Maiorescu, când limba română scăpa de accentul ascuţit (-é- şi -ó- pentru diftongii -ea- şi-oa-), Sextil Puşcariu, cel care va fonda Dicţionarul Academiei în 1906, va profita de eliminarea accentului, pentru a-l folosi, în mod paradoxal, la formele-titlu, pentru indicarea accentuării corecte. Cum în limba noastră accentul tonic este mobil şi cum nu este cu putinţă să ghicim întotdeauna locul acestuia, trebuia găsită o formă de a indica cititorului cum se cuvine să accentuăm cutare sau cutare cuvânt. Prin urmare, Sextil Puşcariu dă o nouă şi neaşteptată utilizare acestui semn diacritic. Din 1906 şi până astăzi, dicţionarele noastre publicate sub egida Institutului (cu excepţia Micului dicţionar academic) vor folosi această soluţie pentru indicarea accentuării în pronunţie. Iată un exemplu din DEX, ediţia din 2009:

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunţare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un   cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunţare sau altă particularitate de pronunţare. Accent ascuţit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenţie deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunţare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorităţii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

Să stăm strâmb şi să judecăm drept! Să fie oare cea mai bună soluţie scrierea cu accent în cuvântul-titlu? Dacă veţi consulta DEX online veţi constata că soluţia este aproape omniprezentă în lucrările lexicografice de referinţă. Cu toate aceste, daţi-mi voie să mă îndoiesc de ingeniozitatea ei, mai ales când este vorba de Dicţionarul-tezaur al limbii noastre.

Mai întâi pentru că încălcăm ortografierea substituind-o cu o convenţie. Veţi spune: şi ce dacă? Şi alţii au recurs la soluţii convenţionale. Eu cred însă că nu este înţelept ‒ şi nu cred că MDA nu a observat fragilitatea soluţiei, de vreme ce „cuvântul-titlu este cules cu caractere display (bold şi italic), exceptând grafemul accentuat, cules cu caractere drepte albe”: ca‒, pentru că nu rezolvăm pronunţia decât în parte, adică doar chestiunea accentuării. Cum rămâne cu vocalele în hiat? Dar cu despărţirea în silabe, de care elevii au atâta nevoie? DEX-ul prezintă la sfârşitul articolului pronunţia, dar nu şi cum trebuie să silabisim. Şi atunci, mă întreb: oare nu am putea trata unitar toate aceste dificultăţi ortoepice?

În al doilea rând, pe lângă exigenţa de unitate în tratare, debarasarea cuvintelor-titlu de accente pe care în realitate nu le au ar fi în concordanţă cu referirea la cuvinte-titlu în interiorul definiţiilor. A se observa:

ACCENTUÁRE, accentuări, s. f. Acţiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.

Remarcaţi că nici când se citează verbul de la care am derivat cuvântul, nici când se face trimiterea la „accentua”, aceste două forme nu mai poartă accent.

În ultimul rând, un dicţionar informatizat, în corpusul căruia putem naviga cu uşurinţă, poate rezolva neajunsurile hârtiei într-un mod simplu şi elegant, prezentând grupat informaţiile. Iată o propunere:

abacă, s.f.

1. ARHIT Placă de piatră aşezată în partea superioară a capitelului unei coloane, care susţine arhitrava. ► Stâlpii încoronaţi cu abace profilate susţin patru dintre cele şapte statui de sfinţi. (Internet)

2. MAT Abac (2). ► Şi dacă această interconectare ar fi cumva stabilă în timp, treptat ne-am construi o abacă, un fel de tabel de corespondenţe şi ne-am descurca. (Internet)

    ORTOEP a-ba-că.                

    MORF art abaca, g.-d. art. abacăi; pl. abace, pl. art. abacele, pl. g.-d. art. abacelor.

    SIN abac, nomogramă (2).

    ETIM Din fr. abaque < lat. abăcus.

Odată cu lansarea Dicţionarului limbii române informatizat, cred că putem scrie cuvintele-titlu aşa cum recomandă norma ortografică, fără soluţii „ajutătoare”. „Omul” va fi scris om, iar „Dumnezeu”, Dumnezeu, căci şi scrierea cu litere mari sau mici este tot o exigenţă ortografică. Şi nimic mai firesc ca toate informaţiile să fie puse ordonat, la locul lor.