Despre unitatea balcanică (III)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Astăzi public ultima parte a studiului despre relaţiile lingvistice primitive dintre română şi albaneză. Odată elucidată această situaţie, ne vom interoga asupra influenţelor greceşti, slave şi germanice.

Un lucru pare însă, de pe acum, sigur: romanizarea limbii noastre va fi completă, atingând şi sistemul verbal, ceea ce face ca româna, indiferent de aluviunile lexicale ulterioare, să poată fi considerată, o limbă romanică. Secolele al XVII-lea şi, mai ales, al XIX-lea îi vor defini în mod ineluctabil fizionomia.

Studiul lui Dan Alexe continuă cu exemple, care invită cititorul la reacţii, deseori polemice. Vă propun să le discutăm şi noi, dacă este cazul.

***

„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne.”

Stăpîn e, ca şi vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviştii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. În macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne şi cu albaneza, stopan are sensurile de „1. proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soţ”. Adjectivul stopanski înseamnă „economic”, „de economie”, „gospodăresc”. Stopanstvo este în macedoneană „economia” în general, chiar şi „economia naţională”. În albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un „brînzar, omul care face brînza la stînă”. Ştim cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schiţate mai sus, grupul consonantic iniţial st- a evoluat istoric în albaneză spre şt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intraţi în mod identic, din latină, atît în albaneză cît şi în română: alb. shtat, rom. „stat”; alb. shtrat, rom. „strat” (aici pînă şi pluralul fiind identic: shtretër – „straturi”); alb. shtremb, rom. „strîmb”; alb. shtrëngoj, rom. „a strînge”; alb. shtupoj, rom. „a (a)stupa”; alb. shtrigë („vrăjitoare”), rom. „strigă”. (Cum era de aşteptat, toţi aceşti termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsaţi de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.) Evoluţia fonetică a lui st- iniţial spre şt- avut loc chiar şi în termenii pe care româna şi albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. „stîrc”, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. „sterp”.

O evoluţie identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. „spadă”; alb. shpirt, rom. „spirit”; alb. shpuzë, rom. „spuză”; alb. shpëlaj, rom. „a spăla”. (Acestui verb i se sugerează în dicţionare o etimologie şubredă, din lat. ex-per-lavare (!?) De fapt, etimologia lui a spăla nu are nici o importanţă pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei convieţuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.)

Stabilind regula corespondenţei fonetice, în poziţie iniţială, dintre sh (ş) albanez şi s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán (i.e. ştăpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, fie din proto-română. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.

Albaneza deţine un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, „casă”. Faptul ca forma veche – şi aşteptată – a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît *stëpí (*stăpí), ne este dovedit de către neo-grecescul spiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, şi care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluţia fonetică, în aceasta limba, a lui s iniţial spre ş. În virtutea legilor foneticii şi a semantismului său, românescul stăpîn nu poate proveni decît de la acest vechi *stëpí (*stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminaţie -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, „în casă”.

Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpîn se limpezeşte uşor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relaţia strînsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei şi cel al stăpînului, stăpîn luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum şi asupra slugilor şi a oaspetelui. În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele şi sluga se adresau cu toţii stăpînului casei cu acelaşi termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpînului e derivat din cel pentru casă (v. domus > dominus), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus > dominusdomesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós („servitor”), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, „casnic”, de la shtëpi, „casă”, cu sufixul de apartenenţă -ak, precum în romak („roman”, de la Roma). Este limpede că *shtëpan/„stăpîn” în faţa lui shtëpiak/„servitor” nu este altceva decît ceea ce e dominus în faţa lui domesticus.

Stăpîn se arată aşadar a fi unul din numeroşii termeni comuni românei şi albanezei şi care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu = „stăpînesc”), iar o asemenea asimetrie între română şi aromână nu poate să nu suscite unele interogaţii, dat fiind că se consideră îndeobşte că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.

Cuvînt

Ceea ce ştim despre evoluţia limbii şi a societăţii româneşti nu ne ajută cîtuşi de puţin să înţelegem saltul semantic de la latinescul conventum la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de „cuvînt” în monumentala sa Istorie a limbii române, mai degrabă decît să umple un gol oferind cine ştie ce explicaţii şubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezeşte pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuventcuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă instituţie albaneză, care a funcţionat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă. „Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ţinea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de „adunare”, s-a trecut la cel de „discuţie în comun”, „dezbatere”, şi, în cele din urmă, „vorbă”, „cuvînt”. Termenul şi-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, „adunare”, a evoluat în Balcani în sensul de „cuvînt”, „vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, „cuvînt”, „discurs”, „adunare”, zboruva, „a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, „adunare”, în zbor, „cuvînt”, sub influenţa kuvënd-„cuvînt”-ului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat şi zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, „vorbesc”, „a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.

Româna nord-dunăreană are la rîndul său „a sporovăi”, prezentat în dicţionare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, „probabil contaminare între a spori şi a ciorovăi” (sic!). „A sporovăi” nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, „a vorbi”. Mai mult, derivaţiile din kuvënd = „cuvînt” sînt paralele în română şi în albaneză: kuvendój = „a cuvînta”, kuvendár = „cuvîntător”. Înainte de a fi un exemplu de latinitate şi de „miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale convieţuirii strînse a românilor în acelaşi spaţiu cu albanezii şi slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.

A se perinda

Tradiţional, se consideră că etimologia lui „a se perinda” este pe + rînd, expresie adverbială transformată în verb. Plauzibilă la prima vedere, explicaţia nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic şi semantic. Cuvintele derivate etimologic din rînd nu îşi deschid vocala: î rămîne î, ca în a rîndui, rînduială, etc, şi nu devine niciodată i. Nu există nici un alt exemplu în care rînd (alb. rend) să fi dat -rind-. Etimologia tradiţională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca şi cînd am spune că adverbul curînd (dat de dicţionare ca provenind dintr-un plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rînd. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rînd. De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rînd ci pre rînd, cum scrie Miron Costin.

În schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înţelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, „apusul soarelui”. Perëndim mai înseamnă apoi şi „Apusul”, sau „Occidentul” geografic. Perëndúar este „ceva care s-a dus, sau a dispărut”: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, aşa cum şi în română se spune despre timp că „se perindă”. Dar, şi mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, „zeu”, perëndía, „zeiţă”).

Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”. Dicţionarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc şi punîndu-l mai în faţă pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu şi numai prin analogie cu pe rînd.

În latina imperiului decăzut, „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”, „a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen. În portugheză şi în catalană, divagar nu însemnă altceva decît „a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de „a se îndepărta de subiect într-o conversaţie”, „a divaga”, nu a apărut decît tîrziu, importat din franceza Evului Mediu). În română, termenul divagare lipseşte însă. El a fost înlocuit cu altele, de formaţie locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit. De ce a fost înlocuit divagare prin perindare? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raţionat, la rîndul lor, printr-o falsă etimologie, crezînd că di-vagare este de fapt diva-gare şi că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiţă? Că doar diva, care le părea a intra în compoziţia lui divagare însemna „zeiţă”, ceea ce i-a făcut pe strămoşii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, div- prin perëndi-, divagare prin perindare. Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului dielli perëndon, paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, ca în română, „soarele a-sfinţeşte”, i.e. devine „sfînt” (SANDFELD 1930, p. 67).

Creier

Evoluţia fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivaţie ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, „capete” (de la krye, „cap”). (Cf. Ishin afro dy mijë krerë./„Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că şi în română era iniţial un plural o ştim de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul iniţial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munţilor”.

Semantic, e revelator şi faptul că atît în albaneză cît şi în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are şi sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrşit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.

  • në krye të gjashtë muajv : „la capătul a şase luni, adică după şase luni”
  • në krye të tryezës : „în capul mesei, în capul trapezei”

Şi aici, apropierea între română şi albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înţeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.

False plurale, false etimologii

În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrşind în -q, pronunţat -ci, care au fost luaţi în română drept forme de plural: ex. kopaq, „ciomag, bîtă, trunchi”, de la care în română s-a format singularul „copac”. În anumite dialecte româneşti se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinereţe fără bătrîneţe), „Copaciul subt care se adumbrise era măreţ” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.

„Brad” oferă un alt exemplu de evoluţie a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că „brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui „brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi aşteptat mai degrabă la „*brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-„gard”, surdh-„surd”). Ciudăţenia este însă numai aparentă şi se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, „brazii”, ne indică originea numelor unor localităţi alpine din România care se numesc „Breaza”, i.e. „locul cu brazi”, sau, spre Maramureş, vîrful Breaza şi Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular „brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, „brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut şi diftongarea proprie limbii române.

Cazul nu e rar, şi multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o ţeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o aşezare de la capătul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localităţi alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. gurë-gura, „piatră”. Nemira, numele unui masiv din Carpaţii Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, „Piscurile Blestemate” (pisc e dat în dicţionarele româneşti ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o „poiană alpină”). Numele provinciei Dacia Maluensis se lămureşte prin albanezul mal, „munte” (cf. Malësi, regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot aşa, numele munţilor Carpaţi nu se explică decît prin albaneză: karpë = „piatră”, ceea ce sugerează în acelaşi timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor carpi, după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, Burri-dava, se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deîndată la alb. burrë: „om, bărbat”. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de boreasă, un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviştii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în ţara Oltului ţăranii au fost înnobilaţi, adică făcuţi «boieri» (sic! CAZACU, B. şi R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasă, format de la burrë, prezintă însă sufixul feminin arhaic -easă, comun românei şi albanezei şi care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creaţi termeni ca mireasă de la mire (v. alb. mirë=„bun”), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, „regină”, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).

Boreasă nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relaţiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviştii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înşişi nu credeau. Să luăm termenul românesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli. Chiul se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular şi argotic, care se traduce prin „gratis”, sau ceva obţinut „prin înşelăciune”. De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e „a trage chiulul”. Este numai o supoziţie, pentru că, în acelaşi timp, atît chiul cît şi qyl ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcescul külahçi, care desemnează „un trickster, un scamator”, cuvînt preluat în română sub forma chiulangiu. Oricare ar fi originea termenului, corespondenţa chiul-qyl se verifică prin echivalenţe fonetice similare: unui c- arhaic în poziţie iniţială îi corespunde deseori în albaneză, chiar şi în multe latinisme, q-, pronunţat astăzi aproximativ ci-, ca în cer, ex. rom. „cîine”-alb. qen, rom. „căprior” (de la acoperiş) - alb. qepër, rom. „car”-alb. qerre. Palatalizarea lui c în albaneză este un fenomen relativ recent şi secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe). Oricum, identitatea lui qyl şi a lui chiul mai e dovedită şi prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză şi în română: qyp=„chiup”, din tc. küp, deci qyl=„chiul”.

Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediţia sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul külahçi, deşi fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, ediţiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 şi cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol şi inexistent frantuzism: [tirer au] cul!

Foarte

În dialectul gheg din nordul Albaniei şi din Kosovo fort, „foarte”, se foloseşte exact ca în română. Aşa se face că în zona oraşului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: „foarte bine”, iar comparativul lui mir este ma i mir: „mai bine”, şi tot aşa ma i shkurt: „mai scurt”, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decît katun iar „calul”, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot aşa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în româneşte „cai”, dar albanezul merge şi el kaluar, altfel zis „călare”, fiind atunci un kalorës : „călăreţ”. Si, în sfîrşit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturaţi.

Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde românescului „sumă”: (din lat. summa). Ca si „sumă” în româna veche, shumë este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărţi răspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau: – Është shumë larg? / – „Este foarte departe?”– Besoj një orë me karrocë. / – „Cred că o oră cu căruţa.” (KADARE 1990, p. 43)

Eu unul/eu una

Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, „eu”. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu una), unde un termen valah întăreşte unul albanez, precum în „ghiuj bătrîn”, sau tot aşa cum persoana întîia a verbului „a avea”, am, a fost calchiată după albanezul kam, „eu am”. Lingviştii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminaţia -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.

A canoni

A canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică şi istorică, întrucît, deşi provenienţa termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puţin limpede despre ce fel de „canon”, sau „lege”, ar putea fi vorba. E ştiut în schimb că viaţa albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor şi pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanţa Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrşitoare, el acoperea toate aspectele vieţii sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, şi odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era şi numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, „a crede”, ceea ce sugerează o explicaţie a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană româneşti dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, „mioară, oiţă”), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).

Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: acel a deşidera („a dori”) în faţa căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul deshiroj. Un exerciţiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului „rostirii româneşti”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală şi filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenţi din albaneză. În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogăţit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziţie „întru”, alb.: ndër­ (tot de la intro). Spre deosebire de română, unde a învins prepoziţia mai scurtă în, albaneza îl foloseşte şi astăzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: „la munte”, aşa cum Neculce putea spune „fost-au bisericuţe de lemn întru acel deluşor”. Pentru Noica, în asemenea cazuri „întru reuşeşte să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngă această transfigurare, albanezul ndër mai aduce însă şi o explicaţie fonetică plauzibilă adverbului derivat îndărăt, pe care dicţionarele îl dau ca provenind dintr-un greoi şi neatestat latinesc in-de-retro.

Rost, care dă chiar titlul cărţii lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul rast, întrebuinţat de multe ori în mod identic: siç është rasti: „cum este rostul, cum e cazul”; në rast luftë: „în caz de luptă, dacă e rost de luptă”; në rast nevoje: „la un rost de nevoie, eventual”, etc.

În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci „cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sînt grecisme prezente şi în albaneză (themelí). Albanezul poate spune, dacă-i mulţumit de fundaţiile casei, themel i shëndoshë/„temelie sănătoasă”. Cît despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albaneză cu sensul de „colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru „munte”, „pădure”, uneori şi „mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de „munte”, pe cînd „mal”, ca în „malul rîului”, se spune în albaneză breg, corespunzător slavonului bereg, dar şi germanului Berg, „munte”. Latinescul tardiv paludem, din palus, „mlaştină”, a dat în română şi în albaneză „pădure”/pyll (care a fost *pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat şi cu *liber > lirë, etc.).

Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei şi albanezei nu provin din viaţa păstorească, aşa cum ne-am fi putut aştepta, ci din cotidianul ţăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încă odată, la convieţuirea, nerecunoscută de lingvişti, a celor două popoare.

Întreaga terminologie românească a nunţii este moştenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar şi atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: krushk = „cuscru”; nun = „nun, naş”; nunë= „nună”; mire vine dintr-o expresie care conţinea albanezul mirë = „bun”, de unde „mir-easă”, cu aceeaşi feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în boreasă („femeie”), de la alb. burrë = „om, bărbat”; martuar = „a mărita”; kurorë = „cunună” (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).

Tot aşa, o serie întreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent şi în slava macedoneană, dar şi unii care au dispărut în româna modernă, cum e ëma, literalmente mama cuiva, „mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: „Costantin-vodă cu îmă-sa şi cu fraţii săi”. Semnificaţia altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: motër, motra a devenit „soră”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesantă este şi permutarea culorilor: verdhë = „galben”, pe cînd gjelbër = „verde”. De aici, expresia – inexplicabilă în română – care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e „verde la faţă”, altfel zis... galbenă! Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este „a se face galben ca ceara de frică”.

Gata, a fi gata, a găti

Albaneza are adjectivul gati, care, ca şi corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste şi în expresii precum: „eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este „a (se)găti, a împodobi”. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaţilor şi care corespunde lui „drepţi!” Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiţi. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se „găteşte”. „Bucătărie”, la rîndul ei, pe care dicţionarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, „gură”, pare mai degrabă de nedespărţit de albanezul bukë, „pîine”. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstraţi într-o izolare totală sfîrşesc prin a pronunţa în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei şi albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, aşa cum de la peshk, „peşte”, avem în albaneză peshkatar, „pescar”. Ca un argument în plus, „brutarul” este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, „cel care coace pîinea”. Dar, termenul însuşi de brutar are o etimologie albaneză. Lingviştii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puţin folosit, cu sensul de „pîine neagră”. Atît brut, cît şi brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legaţi de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.

Vatră

Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizaţie precum vatră, moş, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză şi în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvişti: vatër, vatra, de la răd. *ater, „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. *ater, „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, „foc”. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică iniţială -v. Ştim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic iniţial rădăcinilor unor termeni arhaici moşteniţi care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, şi care este limpede indo-european. Ex.: vesh, „ureche”, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, „urechi”, lit. ausìs, let. àuss, „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat şi unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, „orb”, cu derivatele verboj, „a orbi” şi verbërí, „orbire”; vepër, vepra, „operă, creaţie”; gheg vorfën = „orfan” (tosc varfërë); vadís, „a uda”. Îl putem adăuga aici şi pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, aşa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar „orb” lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice iniţiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evoluţia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.

Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinităţii limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur şi simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: „Albanezul crede în engjëllj, în zana, şi a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell...etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CăLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuşi, pînă şi o analiză sumară ne arată că instituţii şi concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moştenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze şi numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.

Bibliografie

  • BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).
  • CAZACU, B. şi R. TODORAN, Lexicul dacoromân (trăsături specifice şi arii lexicale). Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1965.
  • CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române. II ed. Bucureşti: Minerva, 1988.
  • CULIANU, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucureşti, Nemira, 1995.
  • ELIADE, Mircea. Les Roumains. Précis historique (1943) ed. nouă Bucureşti: Roza Vînturilor, 1992.
  • ELIADE, Mircea. De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l'Europe orientale. Paris, Payot, 1970.
  • ELIADE, Mircea. Histoire des croyances et des idées religieuses. t. I: De l'âge de la pierre aux mystères d'Eleusis. Paris, Payot, 1976.
  • ELIADE, Mircea, Profetism românesc, Bucureşti, Roza vînturilor, 1990.
  • KADARE, Ismail, Dosja H., Priştina, Rilindja, 1990.
  • MACREA, D. Locul limbii române între limbile romanice. Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1971.
  • MALCOLM, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998.
  • NOICA, Constantin, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Humanitas, 1996.
  • PANU, George. Amintiri dela „Junimea” din Iaşi. Bucureşti, 1910.
  • PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Chişinău, 1992 (1926).
  • PISKO, Julius, Kurzgefasstes Handbuch der nordalbanesischen Sprache, Viena, 1896.
  • PODRIMJA, Ali şi Sabri HAMITI, edit. Dega e pikëlluar. Poezi shqipe në Jugosllavi. Priştina: Rilindja, 1979.
  • RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.
  • RUSSU, I.I. Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. Bucureşti: Editura Academiei, 1970.
  • ROSETTI, Al. Istoria limbii române. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1968.
  • SANDFELD, Kr. Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Klincksieck, 1930.
  • TRUBEŢKOI, Nikolai Sergheevici. „Mîsli ob indoevropeiskoi probleme.” In Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987.
  • VERDERY, Katherine. Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu. trad. Mona şi Sorin Antohi. Bucureşti: Humanitas, 1994.
  • VRACIU, Ariton. Limba daco-geţilor. Timişoara: Facla, 1980.”
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite