Aşadar, iată prima parte a acestui text, a două urmând să o publicăm săptămâna viitoare.

 

„Dan ALEXE: Despre legăturile românei cu albaneza

(Rezumat al studiului pe care l-am publicat în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucureşti, Nemira, 2001 şi pe care sînt pe cale de a-l extinde, cu o argumentaţie mult mai dezvoltată. )

„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne”

 

Româna se înrudeşte cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradiţional lingvistica şi istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic şi că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd acelaşi mecanism.

Cum se explică că numele de localităţi, chiar de munţii unde se pretinde că am stat un şir de veacuri, sunt de origine străină şi mai ales slavă? Cum se explică, cu un cuvînt, o mulţime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor noştri? (PANU 1910, vol. II, p. 10)

Lingvistica este unul din instrumentele esenţiale ale istoriei religiilor, culturii şi mentalităţilor. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generaţii de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist în sensul concret de „persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare şi legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-şi sprijini afirmaţiile, aşa cum a făcut-o în celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare şi mai necontroversate în acea vreme. Astăzi, în schimb, ele pot fi uşor contestate în concluzia lor, aşa cum e contestată acum celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului „tripartit”, teoria trifuncţionalităţii societăţii indo-europene primitive.

Ca lingvist amator, Eliade era „angajat”. Abordînd episodic chestiunea originii limbii române, el a continuat acel misticism lingvistic şi cultural ce impregnează texte precum Destinul culturii româneşti, din 1953 (reluat în ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului şi implicit a limbii române sub aspectul unei fatalităţi şi al unui tot organic, ca o tragedie asumată de români şi, din nenorocire, ignorată de restul lumii: „Puţine neamuri se pot mîndri (sic!) că au avut atîta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.” (ELIADE 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun în perioada interbelică, îl anticipa pe cel care avea să devină ideologia dominantă a anilor ‘70-’80, discursul despre „limba bogată filozofic pe care Noica o descoperise a fi înzestrarea lingvistică naturală a românilor” (VERDERY 1994, p. 299).

Sigur, e mai comod să scrii că limba şi cultura română au o „dimensiune orphică şi zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) şi să practici ceea ce ar putea fi numit o „etnolingvistică” patriotică şi izolaţionistă, decît să studiezi, fără prejudecăţi politice sau culturale, relaţiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării şi care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză. Relaţiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviştii români, care reduc în mod tradiţional înrudirea la una pur lexicală şi încă şi acolo la numai cîteva zeci de cuvinte. Din dorinţa de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd dacă, şi indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.). În realitate, ignoranţa aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularităţile ilirei şi ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.

Pentru lingviştii români de ieri şi de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor şi specialiştilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecinţe” (CULIANU 1995, p. 169). Şi, desigur, spaima că s-ar putea (să ne ferească Dumnezeu!) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singuri sînt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, „îşi merită soarta între Paraguay şi Albania” (ELIADE 1990, t. II, p. 94).

În realitate, relaţiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviştii şi istoricii români. Discursul dominant rămîne însă şi astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergenţă, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara şi macedoneana – limbi slave – au trecut prin acelaşi proces. Româna şi albaneza nu sînt aşadar singure în această situaţie. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, şi într-o mai mică măsură sîrba şi greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviştii Weigand şi Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepţii, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română şi celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviştii locali le-au respins prin argumente care în concepţia „clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: „româna nu se diferenţiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăşi” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergenţă” a limbilor. Trubeţkoi propusese deja această teorie a convergenţei, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBEŢKOI, 1987; RENFREW 1989).

Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică, al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depăşeşte cantitativ pe cel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei şi a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna şi albaneza, cît şi macedoneana şi bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală şi sistemul pronominal al limbii române sînt de provenienţă latină, ceea ce nu este cazul în albaneză şi cu atît mai puţin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce priveşte sintaxa şi structura frazei, româna, albaneza şi macedoneana sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moştenite din substratul comun”, cum sînt miez, viezure, varză, barză, etc. În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei şi albanezei.

Sigur, unii termeni proveniţi din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluţia fonetică similară a latinismelor în română şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică decît prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor acestor două limbi. De altfel, mulţi termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină iniţială: alb. lepur, din lepor, -em, faţă de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, faţă de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, faţă de rom. sat (vezi însă „în pădurea sfîntă a ta şi în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).

De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituţii şi concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar şi atunci cînd sînt moştenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze şi numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alţi termeni pe care îi credem româneşti sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.

Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parţial. (Trubeţkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBEŢKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deşi masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal şi structura verbului.

Discuţia, de un secol şi jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, şi pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna şi albaneza, mai sînt unite şi prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei şi românei” (RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conţine cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît şi în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepţia lui aer, aur şi argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorinţa de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir şi că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă şi o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alţii prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferenţele în fonetism au nevoie de unele explicaţii. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenţi în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alţii, „fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde = „gaură” în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei şi albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include şi căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/„Să zbor pe minunatele înălţimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA şi HAMITI 1979)

Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei şi albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asemenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populaţii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, convieţuirea celor două popoare de agricultori şi păstori seminomazi a continuat şi după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înţelese.

Concordanţele fonologice

Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică şi culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluţie fonetică divergentă, evoluţie care aminteşte ceea ce s-a întîmplat în spaţiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei şi portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariţia unui ş în portugheză înainte de t sau p, sau în poziţie finală, faţă de s în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondenţă automată sh (ş) albanez – s românesc, precum în shigjetë: „săgeată”; shkallë: „scară”; shëndét: „sănătate”; short: „soartă”; shtrat: „strat”; ngushtë: „îngust”; trisht: „trist”; kreshtë: „creastă”, etc.

În notarea grafică – pur convenţională şi relativ recentă – a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atît în termenii derivaţi din latină: armë: „armă”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”, cît şi în termeni autohtoni, tradiţional de etimologie necunoscută pungë: „pungă”. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: „arma”; pulpa: „pulpa”; qafa: „ceafa”. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: qepë: „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; aşa se face că slavonismul polapolë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunţe identic, dar care în română au cunoscut aceeaşi diftongare: pemë: „poamă”, etc.; pemë desemnează însă, în acelaşi timp, şi pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” şi „poamă”: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română şi -f- în albaneză: luftë: „luptă”; luftëtar: „luptător”; kofshë: „coapsă”. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: „cer”; fill: „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).

Reconstituind corespondenţele fonetice şi etimologice, putem determina în acelaşi timp care sînt termenii împrumutaţi de română din albaneză, şi care sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmaţiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer), întrucît forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluţii fonetice româneşti, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziţie intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë > barză; despre trecerea lui -ll- din modhullë la -r- din mazăre vezi paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniţi dintr-un vechi fond comun, unui dh albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d, ex.: shurdh: „surd”; gardh: „gard”.

Odată stabilite aceste corespondenţe, unitatea lexicală iniţială dintre română şi albaneză devine imediat vizibilă şi uşor de reconstituit: qjell: „cer”, shigjetë: „săgeată”, shkallë: „scară”. Më pëlqen muzika: „îmi place muzica”, etc. Verë şi pranverë („vară” şi „primăvară”), fshat şi qytét („sat” şi „cetate”), katund şi kolibe („cătun” şi „colibă”, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud). Coincid pînă şi numele populare ale lunilor, de ex. „scurtul” (februarie)~shkurt, sau „cireşar” (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; „bordei” este de altfel dat de dicţionarele româneşti ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul borde – „gaură”, ne va arăta pe dată etimologia).

Concordanţe lexicale

Concordanţe lexicale între română şi albaneză sînt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieţii sociale şi economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele şi fenomenele naturale:

  • korb: „corb”; fashë: „faşă”; faqe: „faţă”; mort: „moarte”; kreshtë: „creastă”; mëngë: „mînecă”; mërqinje: „mărăcine”; mështeknë: „mesteacăn”; mashkull : „mascur”; eshkë: „iască”; rrotë: „roată”; shkëndije: „scînteie”; shesh: „şes”; shëndét: „sănătate”; shkallë: „scară”; shkencë: „ştiinţă” (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);
  • paqe: „pace”; ligj: „lege”; gjyukatë: „judecată” (v. „giudecată”); kryq: „cruce”; ushtrí-ushtria: „oştire”-„oştirea”; shigjetë: „săgeată”; shigjetàr: „săgetător” („arcaş”);
  • kalë: „cal”; peshk, pl. peshq: „peşte”, pl. „peşti”; paret: „perete”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”; shekull: „secul”, „secol”; qendër: „centru”;
  • Verbe: shkëmbej: „a schimba”; mërmërij: „a murmura”; shkruaj: „a scrie”; tradhtí: „a trăda” (de aici: tradhtár: „trădător”).

Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de „încă”, alunecînd însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ „Ce caută acuma?”, altfel zis: „Ce mai vrea?” Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înţelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulţi termeni albanezi prezenţi în română au trebuit, de la o vreme, proptiţi prin alţi termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor iniţial a început să se piardă, de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză „singur”, a fost întărit în singur cuc; în expresia ghiuj bătrîn, „om în vîrstă şi ramolit”, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, „bunic”. '„Ghiuj bătrîn” a fost format prin acelaşi procedeu protetic ca şi „moş bătrîn”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în româneşte: de la verbul rras: „a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva”, avem în română „plin (umplut) ras”. Expresia „a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului bie, „a cădea”, care e rënë, „căzut”.

În cazul lui „minte” - alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: „a-şi pierde minţile”: luaj mendsh; „a ţine minte”: mbaj mend; „om cu minte”: njeri me mend; „a-şi aduna minţile”: mbledh (lit. „a împleti”) mend.

În alte situaţii, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză şi română, cf. kryq, pl. kryqe: „cruce”, pl. „cruci”. În albaneză kryq poate fi însă şi un adverb, însemnînd „în cruce”, „încrucişat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii munteneşti: „li se făcu calea cruci” (Ispirescu, „Greuceanu”).

În sfîrşit, există şi o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, „toamnă”, a dat în română „veşted”, „a se veşteji”. DEX-ul (Dicţionarul explicativ al limbii române) propune însă o etimologie latinească forţată: *vescidus, din vescus.

Foarte multe corespondenţe există între română şi dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul oraşului Vlora şi spre graniţa cu Grecia: ex. qimitér: „cimitir”. (Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei şi în Kosovo.) Este revelator şi faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia şi în partea de sud-est a Macedoniei. Tot aşa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradiţional.

Albaneza şi româna mai sînt înrudite şi printr-un lung şir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinităţii, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului şi religiilor vechi din România. Aşa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiţia filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, şi în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt şi care desemnează „un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic”. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ („zănatic”), în albaneză el păstrează o valoare şi o funcţionalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj deţinut prin aceeaşi investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.

Tot aşa, ELIADE 1970 conţine un întreg capitol despre Dragoş şi vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despărţit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-. Acest buall ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui -ll- (l dur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un -r- românesc (caelum > qjell, „cer”, scala > shkallë, „scară”, etc., ergo: bubalus > buall, „bour”). Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni şi albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuaţie buall =„bour”. Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care ţăranii români îl adresează exclusiv vitelor: „Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului buall, reîmprumutat şi transformat, printr-o etimologie populară, în „boală”, vagă insultă aruncată unei vite de tracţiune chiar şi atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.”

N.B. Am păstrat, din motive lesne de înţeles, ortografia autorului.