Nu am ezitat în nicio împrejurare să afirm că limba română este o limbă romanică, dar caracterul ei romanic a fost cu bună ştiinţă „desăvârşit” în secolul al XVIII-lea şi, cu deosebire, al XIX-lea, când curentul latinist a devenit oficial şi dominant în Principate. Fără o intervenţie de o asemenea anvergură în vocabular şi sintaxa, fără o „reromanizare”, „personalitatea” limbii noastre ar fi fost, neîndoios, discutabilă.

Pentru a ne încredinţă de acest lucru, am să reiau o întrebare când pusă apăsat, când amuţită: există afinităţi lingvistice între limbile vorbite la sud de Dunăre, există oare o „unitate balcanică”?

Pentru a răspunde la această întrebare, voi folosi două tipuri de argumentaţii, una „normală” şi alta „forte”, privind raportul dintre română şi albaneză. Prima este rezultatul unui secol de lingvistică oficială a şcolii de la Bucureşti. A doua este recentă, dar nu poate lipsi din cadrul discuţiei publice. Să le luăm pe rând, astăzi ocupându-ne de prima.

Poziţia oficială asupra fondului autohton are în vedere elemente de vocabular, selectate în urma unor analize şi comparaţii cu albaneza, cu celelalte dialecte sud-dunărene, cu glose traco-ilire şi cu alte limbi indo-europene vechi sau noi. Din tot ce am consultat, cel mai la îndemână inventar ni-l furnizează dl. acad. G. Mihăilă, în discursul său de recepţie la Academie („Cuvintele de origine autohtonă în limba română”) şi din care voi cita mai multe fragmente:

„Reproduc, deci, în continuare, lista celor 115 cuvinte sigur autohtone (cu 25 mai multe decât în repertoriul lui Gr. Brâncuş) – 93 substantive, 13 adjective, 6 verbe, 1 adverb, 1 element adverbial de compunere şi 1 interjecţie (provenită de la substantiv) –, orânduite după vechimea primelor atestări cunoscute:


I. Din secolul X până la 1520 (înainte de primul document românesc păstrat):

54 de cuvinte

            1. ţap/ţapu (zappu, sec. X); 2. cătun (katun, în Sbornicul lui Sviatoslav, copie din 1073, după Sbornicul ţarului bulgar Simeon, a. 893–927); 3. crăciun (1198); 4. mic,-ă (Micus, nume de român, 1202); 5. ciucă (Chuca, 1210); 6. căciulă (Kesula, nume de român, 1211); 7. urdă (Urda, 1220); 8. dâmb (1221); 9. Bucur (< 1222–1228 >)52; 10. spânz / sprinz (sprežЬ < v. sl.* spręžЬ, în copia slavonă din 1263, după Hexaëmeronul lui Ioan Exarhul, sfârşitul sec. X – începutul sec. XI); 11. copac / copaci, sg. (1264); 12. baci (< 1293–1302 >); 13. copil (< 1318); 14. creţ, creaţă (< 1330 >); 15. pârâu / pârău / părrău (1337); 16. balaur / bălaur (< 1337–1340 >); 17. băl, -ă (Bălan, < 1348 >; băl, mijlocul sec. XVII); 18. brad (Bradel, < 1348 >; brad, 1490); 19. brânză / brândză (< 1356–1381>); 20. baltă (1366); 21. cârlig (1389); 22. zârnă / zărnă / dzărnă (1395); 23. ciung / ciunt (1400); 24. strungă (1401); 25. jumătate / jumetate / jiumetate (1403); 26. buză / budză (Budzeşti, 1422; budză, 1492); 27. viezure / viedzure (Vezurari, < 1428>; viedzure, 1492); 28. mal (1433); 29. mânzat / mândzat (1434); 30. murg,-ă (Murgoci, 1440; murg, 1462); 31. cioară / cioarră (1442), 32. breb (1443); 33. mânz / mândz (1443); 34. grumaz / grumadz (Grumăzeşti, 1445; grumadz, 1499); 35. măgură (1448); 36. stână (1451); 37. grui / gruń (1458); 38. chiceră „(vârf de) munte” (1468); 39. cioc (Ciocârlie, 1468; cioc, 1801); 40. ştează / şteadză (1473); 41. moş, moaşă (< 1480 >); 42. ţeapă (Ţepeluş, < 1481 >; ţeapă, < 1563–1583 >); 43. şopârlă (1483); 44. raţă (Răţoi, 1487; raţă, mijlocul sec. XVII); 45. gard (1488); 46. mazăre / madzăre (Măzărescul, 1488; madzăre, 1543); 47. mare „grand; haut” (1490); 48. mieriu,-ie (< 1495 >); 49. carâmb / carâmbu (1497); 50. a curma (curmeziş, 1508; a curma, 1630); 51. curpen (Curpinel, 1512; curpen, mijlocul sec. XVII); 52. brusture (1518); 53. groapă (1520); 54. leurdă (1520).

 

II. În primul secol de scriere în limba română (1521–1620): 42 de cuvinte

            55. grapă (Grăpéni, 1521; grapă, mijlocul sec. XVII); 56. gălbează / călbează / călpează (< 1521 >); 57. ghionoaie / gheonoaie / gheunoaie / gheoroaie/  gheuroaie (1529); 58. sterp, stearpă (pl. latinizat: sterpae, 1544); 59. baligă / balegă (Bălegoşi, 1515; baligă, 1649); 60. abur / aburu / abure (prima jumătate a sec. XVI); 61. brâu / brân / brânu (la fel); 62. codru „munte; pădure” (la fel); 63. a cruţa (la fel); 64. cursă „capcană” (la fel); 65. gata (la fel); 66. a sugruma (< 1551–1553 >); 67. fărâmă / fărrâmă / fărrimă (la fel); 68. mărar / mărariu (la fel); 69. strugure / strugur (< 1551–1558 >); 70. bunget (<* bung + suf. –et, 1556); 71. năpârcă (1559–1560); 72. guşă (1560); 73. ceafă (1560–1561); 74. mâşc, mâşcă (mâşcoiu, 1560–1561; mâşcă, 1581–1582); 75. mugur (1560–1561); 76. uture (< 1560–1562 >); 77. acă- (acătare, < 1566 >); 78. barz,-ă / bardz,-ă, barză (1566); 79. fluier / fluieră (< 1567–1568 >); 80. a băia „a naşte; a alăpta” (băiat, 1570); 81. ghimpe / ghimpe (a înghimpa, 1570; ghimpe, 1620); 82. bască „lână (tunsă de pe o oaie)” (unică atestare, în Psaltirea Scheiană, < 1573 – 1578 >; arom., megl. bască); 83. pupăză (Pupez[éni], 1577; Pupezéni, 1599; pupăză, 1633); 84. ciut,-ă / şut,-ă (1579); 85. grunz / grunj / grunju (1579); 86. vatră (1579); 87. a ciupi (1580–1581); 88. strepede / strepez (a strepezi, 1580–1581; strepede, mijlocul sec. XVII); 89. ţarc (a înţerca, 1580–1581; ţarc, 1632); 90. mied (miedar, 1583; mied, 1625; cuvântul traco-dacic, în formă grecizată, μέδος, înregistrat de Priscus Panites, în zona Banatului, cu prilejul soliei la Attila, în a. 448 – copie din prima jumătate a sec. X); 91. păstaie (Păstaia, 1585); 92. borţ (Borţun, 1599; borţ, 1892); 93. sâmbure / sâmbur / sânbur / sâmburu (Sânburu, 1600); 94. argea (1604); 95. măgar / măgariu (1620); 96. rânză / rândză (Rânzeşti, 1620; Rândzeştii, 1623; rânză, 1648).

 

III. De la 1621 până la 1887: 19 cuvinte

            97. căpuşă (1635); 98. ciump „ciot; (pl.) ciumpi „tuleie (la păsări)” (a ciumpăvi, mijlocul sec. XVII; ciump / ciomp, 1847); 99. coacăză (mijlocul sec. XVII); 100. a scăpăra (la fel); 101. scrum / scrumb / scrumn (la fel); 102. zară /  dzară (la fel); 103. gresie (1652); 104. ştir,-ă / stir,-ă (Styra, 1652); 105. zgardă (< 1668–1670 >); 106. hameş,-ă „(om) lacom” (hămesit „foarte flămând; lacom”, cca. 1675; hameş, 1910); 107. ciuf „smoc de păr; moţ de pene; ciuhurez; (fem. ciufă) persoană urâtă, slută” (1688); 108. searbăd,-ă / sarbăd,-ă / sarbed,-ă „acru” (ante 1712); 109. mânzare / mândzare (1745); 110. bală „balaur; monstru; dihanie” (1800–1812); 111. droaie (la fel); 112. ghiuj / vâj (1818); 113. bâr (a bârâi „a mâna oile, strigându-le bâr”, 1825; bâr, 1851); 114. buc „pleavă; (pl. buci) câlţi” (1845); 115. drui (1887).”

NOTA: Cuvintele scrise cu litere aldine, în total 25, au fost acceptate ca sigure, după 1996.


Să vedem acum şi lista cuvintelor probabil autohtone, în număr de 13:

„I. Din secolul al XIV-lea până la 1520: 4 cuvinte

            1. muşat,-ă (Musatus, nume de român, 1313); 2. brânduşă / brânduşe (Brânduşe, < 1494 >); 3. măceş / maceş (Maceş, 1503); 4. noian (Noian, 1510).

II. De la 1521 până la 1644: 9 cuvinte

            5. sarică / sarecă (< 1531–1544>); 6. mătură (a mătura, prima jumătate a sec. XVI); 7. mire (la fel); 8. purure / pururea / pururi / pururile / pururilea (la fel); 9. sută (la fel); 10. stăpân, stăpână (< 1551–1553>); 11. fluture (1561); 12. oacăr,-ă (1581–1582); 13. bâlc (1644).”

Iată şi care sunt concluziile acestei importante direcţii a lingvisticii româneşti, sintetizate de acad. G. Mihăilă în discursul său.

  1. Cuvintele autohtone încep să fie atestate în secolul al X-lea, la câteva decenii după atestarea acelor latine, destul de aproape de epoca de individualizare a limbii române. Se consideră că în latina vorbită în spaţiul carpato-balcanic au pătruns, după perioada de bilingvism (traco-)daco-roman, (secolele I–VI), un număr apreciabil de cuvinte. Aceste au conferit limbii române comune sau protoromânei, pe ambele maluri ale Dunării, individualitatea ei est-europeană.
  2. Din cele 115 cuvinte autohtone, „56 au putut fi raportate nu numai la unităţi lexicale din limba albaneză (continuatoare, potrivit unor îndelungi cercetări, a unui dialect traco-dacic, cu o componentă ilirică)55, ci şi la glose traco-dacice, precum şi la cuvinte cu sensuri identice sau apropiate din alte limbi indo-europene vechi sau noi.”
  3. „Ceva mai puţine cuvinte – şi anume, 54 – au paralele lexicale numai în limba albaneză (unele provenind din fondul preindo-european, altele cu etimologie necunoscută sau neelucidată, respectiv onomatopeică veche, adesea pătrunse din română, ca şi multe dintre celelalte, eventual şi din albaneză, în limbi vecine, mai ales balcanice).”
  4. Din cele 115 cuvinte autohtone, „17 cuvinte se regăsesc în toate aceste trei dialecte (baci, baltă, brâu, cătun, cioară, codru, copac, gard, groapă, guşă, mic, moş, sterp, strungă, ştir,-ă, ţap, vatră), 45 – în două dintre ele (în aromână şi meglenoromână, respectiv în istroromână), iar 20 – cel puţin în unul, cu precădere în aromână (14).” Astfel, în aromână s-au păstrat 77 din cele 115 cuvinte, în meglenoromână, 59 de cuvinte, iar în istroromână – doar 26 de cuvinte. „Această scădere treptată nu trebuie să ne mire, căci, cu cât o populaţie este mai puţin numeroasă, cu atât posibilitatea ca ea să piardă cuvinte străvechi, în faţa împrumuturilor din limbile înconjurătoare, este mai mare.”
  5. 37 de cuvinte autohtone (aproape o treime din cele 115) fac parte din vocabularul reprezentativ al limbii române. Vocabularul reprezentativ (2 581 de cuvinte), a fost elaborat sub conducerea acad. Marius Sala, pe baza a trei criterii încrucişate: vechimea în limbă, puterea de derivare şi frecvenţă.

 

Pentru azi ne vom opri aici, rămânând ca săptămâna viitoare să prezentăm una din cele mai incisive poziţii la care am avut acces.