Despre sensul „religiei“

Cele trei forme de cunoaştere: religioasă, filozofică şi ştiinţifică nu se exclud în educarea omului, care nu are de ce să confunde, atunci când vorbim de religie, şcoala cu biserica.

Acum când lumea noastră se suceşte şi să răsuceşte pe tema rostului religiei în şcoli, când s-a scris cam tot ce se putea scrie, de o tabără şi de altă de preopinenţi, cu încrâncenare, uşurătate, amărăciune sau chiar venin, mie nu îmi rămâne decât să discut aici conceptul din perspectiva etimologiei, adică a devenirii în limbă.

Mulţi oameni din jurul nostru, judecând după vechimea credinţelor popoarelor în supranatural sau după faptul că regăsesc lexemul în atâtea limbi, ar fi îndreptăţiţi să presupună că avem de-a face cu un cuvânt al cărui semantism de bază se pierde în hăurile timpului.

Dacă cercetăm dicţionarul nostru curent, acesta ne arată că „religie” a pătruns fie din franceză, fie din germană, care îl preiau din latină. Invocarea germanei ar fi justificată de prezenţa termenului în texte transilvane sau de pronunţii/grafii cum ar fi: relighie:

„Vezi dară că-i aşa cum am zis eu, că ţiganul, ca să să facă un dătătoriu de lege la ţigani, şi doară să facă o relighie noao, au adaus aceste din capul său, ştiind că ţiganilor a lucra nu le place, ci a şedea ş-a mânca; şi fiindcă ţiganii erau iubitori de acest feliu de mâncări, şi Parpangel le povesteşte, după gustul lor, ca să aibă mai multă poftă.” (I. Budai-Deleanu, Ţiganiada).

Iată şi articolul din DEX, care reţine doar două sensuri:

RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credinţe (dogme) şi de practici (rituri) privind sentimentul divinităţii şi care îi uneşte, în aceeaşi comunitate spirituală şi morală, pe toţi cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor corespunzătoare; confesiune, credinţă. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în şcoală, având ca scop educarea şi instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion. (DEX, 1998)

Merită cercetată mai atent opina lui Augustin Scriban (1939), care arată că:

*religiúne f. (lat. relígio, -ónis, scrupul, conştiinţă; religiune, d. re- şi légere, a aduna, a alege, a citi. V. a- şi cu-leg). Respect faţă de Dumnezeŭ, credinţă în Dumnezeŭ: religiunea e sentimentu dependenţeĭ omuluĭ de Dumnezeŭ. Doctrină religioasă, felu de a te închina: religiunea creştinească. – Ob. relígie (rus. pol. religia).

Am să comentez şi acest punct de vedere. A. Scriban considera forma „religiune” un cuvânt împrumutat din latină (nu este moştenit!), iar forma scurtă, „religie”, ca provenind din rusă sau polonă (şi în acest caz, etimonul îndepărtat este tot latin!). Scriban departajează astfel „religiune” (forma-tip, preferată, de pildă, în toate constituţiile României, de la cea din 1866 până la cea din 1938) de „religie”, sugerând, în acest caz, o altă filieră ajustată sonorităţii. De asemenea, atrag de pe acum atenţia asupra faptului că în latină sensul primitiv era „scrupul”, dar asupra acestui lucru vom reveni.

Pentru limba română, privind căile sugerate: franceza, germana, latina savantă, rusa, poloneza… am putea conchide, fără prea mult efort, că nu poate fi vorba de un cuvânt vechi sau moştenit. Mai mult, aceste influenţe sunt relativ recente în limba noastră, termenul intrând probabil, cel mai devreme, în secolul al XVIII-lea.

Scrie N. Filimon:

„Acea sorginte fu muzica bisericească, care – din vechime şi până la introducerea civilizaţiunei moderne – a fost unicul nostru mijloc pentru propagarea muzicei, şi este ştiut că tot ce se propagă prin religiune se întinde foarte lesne şi prinde rădăcine adânci în toate clasile societăţii.”(Lăutarii şi compoziţiunile lor)

A. Bacalbaşa preferă forma scurtă:

„Când necredinţa a intrat şi în popor, religia îşi poate face testamentul.” (Se duce religia!…)

În franceză, cuvântul „religie”, cu semantismul său deplin, apare încă din secolul al XII-lea. În portugheză, apare cu sens de „cult, practică religioasă” în secolul al XIII-lea. Întreaga semantică, aşa cum o cunoaştem azi, se va constitui în limba creştină a Evului Mediu. Fireşte, apar evoluţii în secolul al XVI-lea, apoi, în Secolul Luminilor, până la înţelesul modern datorat secolului al XIX-lea.

Marele istoric al religiilor, cel căruia Mircea Eliade îi datorează apariţia Tratatului… la Paris, Georges Dumézil, în celebra sa carte La Religion romaine archaïque, avec un appendice sur la religion des Étrusques, Payot, 1966, demonstrează irefutabil că latinii nu aveau un termen pentru a numi ceea ce noi înţelegem prin „religie”, adică un sistem de credinţe şi practici care îl leagă pe om de sacru. „Religio” sau „caerimonia” nu acopereau semantismul termenului aşa cum îl cunoaştem azi. Astfel, „religio” a însemnat la începuturi „scrupul”, „conştiinţă” şi chiar „superstiţie”. Ulterior, sensul se specializează însemnând: „scrupul religios, sentiment religios, credinţă pioasă, veneraţie, practică religioasă, cult, credinţă religioasă, religie”. În limbajul creştinătăţii apusene, apar şi alte sensuri: „viaţă religioasă, mănăstire, profesiune religioasă, ordin religios” (cf. Trésor de la langue française informatisé). Originea cuvântului în latină este cel mai profund discutată de către Ernout şi Meillet în Dictionnaire etymologique de la langue latine. Două etimologii sunt contrastate, pentru că „religio” apare ca un derivat fie de la relegere, fie de la religare.

• Etimonul relegere îl găsim la Cicero, De natura deorum, II, 28, 72: „Qui autem omnia quae ad cultum deorum pertinerent diligenter retractarent et tamquam relegerent, sunt dicti religiosi”.
• Pe de altă parte, etimonul religare îl întâlnim la Lactanţiu, Divinae Instituciones, in Migne, Patrologia latina, VI, col. 536: „Hoc vinculo pietatis abstricti deo et religati sumus, unde ipsa religio nomen accepit”.

În concluzie, „religio” apare format dintr-un prefix, re-, şi un al doilea element, -ligio, absolut obscur. Semantismul se va construi începând cu secolul al XII-lea, fiind o creaţie, am zice, a lumii romanico-creştine.

Chiar dacă termenul poposeşte târziu în limba română, el ne apare ca un împrumut esenţialmente romanic, întărit de latinismul nostru deşteptat de Şcoala Ardeleană. Să nu uităm, pe de altă parte, că una din operele lui Dimitrie Cantemir se numea „Sistemul şi întocmirea religiei muhamedane” şi, deşi scrisă în rusă, Книга Систима, или Состояние мухаммеданския религии, şi publicată la Sankt-Petersburg, în 1722, arătă că marele cărturar este cu siguranţă primul român care atinge concepţia sistemică a religiei/religiilor, aşa cum îl gândim şi noi astăzi.

P.S. Mi-aş permite să adaug, aşadar, că cele trei forme de cunoaştere: religioasă, filozofică şi ştiinţifică nu se exclud în educarea omului, care nu are de ce să confunde, atunci când vorbim de religie, şcoala cu biserica. Cu atât mai mult cu cât înalţii demnitari români jură şi pe Biblie, iar crucea creştină străjuieşte în parlamentul unei ţări, al cărui stat îşi zice laic. Ipocrizia nu se împacă cu dreapta, învăţata şi înţeleapta judecată.