Definiţii ale arhitecturii româneşti

De ceva vreme încerc să găsesc o bună definiţie generală a arhitecturii româneşti, în surse locale sau străine, de genul celor care sunt redate în ediţiile succesive ale popularului dicţionar britanic “The Penguin Dictionary of Architecture“, care numără printre editori pe eminentul istoric Nikolaus Pevsner.

Acolo sunt citate pe larg câteva tradiţii arhitectuale din zona Central Europeana (cehă, ungurească etc.), pe când cele din regiunea în care se află România (nordul Balcanilor) sunt tratate foarte pe scurt la definiţia de Arhitectură Bizantină (Byzantine architecture). Ceea ce am găsit interesant este că definiţia din dicţionarul Penguin a arhitecturii româneşti, de sorginte bizantină, este o prelucrare în termeni mai precişi şi mai bine punctaţi ai definiţiei generale date de Lucian Predescu în faimoasa sa lucrare, “Enciclopedia României” – Cugetarea, apărută în 1940 şi retipărită de editurile Saeculum şi Vestala în 1999. Meritul lui Predescu constă într-o bună articulare a ideii de arhitectură românescă, cu referinţe mai ales la formele ei religioase şi mai puţin civile, şi la faptul că este un fenoment sosit relativ târziu pe scena tradiţiilor arhitecturale europene. Altfel definiţia lui Predescu conţine greşeli şi inadvertenţe, ignorând de exemplu capitolul brâncovenesc, dar care pot fi trecute cu vederea tocmai prin acest merit de fixare a unor coordoate generale iniţiale care definesc tradiţia arhitecturii acestor meleaguri.

Am transcris mai jos pentru comparaţie definiţiile şi referinţele la arhitectura românească din cele două dicţionare.

Definiţia lui Lucian Predescu (Enciclopedia României – Cugetarea, 1940) în citatul de mai jos:

ARHITECTURA: Din clădirile ridicate în trecut cele mai de seamă rămase până azi sunt cele religioase, biserici construite începând din sec. 13, cu caracter bizantin. Cel mai vechiu şi interesant monument al ţării noastre, e biserica domnească din Curtea de Argeş, de la finele sec. 13 (sau începutul sec. 14), de stil curat bizantin. Variante în stil sârbesc al epocei, se clădesc la finele sec. 14 (Cozia, Cotmeana) şi în al 15 şi 16-lea. Influenţe orientale apar uneori în detalii. Cupola bizantină, ‘emisferică, domină. În sec. 16 măn. Dealu şi măn. de la Argeş, sunt cele mai frumoase. Arh. bisericească pierde în general în sec. 17; în al 18-19-lea scăderea e vădită. – În Moldova stilul bizantin e modificat de influenţe felurite, cari dau bisericilor de acolo, o înfaţişare deosebită. Mai înalte ca cele din Ţ. Rom., multe n’au cupolă (Borzeşti, Rădăuţi), iar când o au e mai strâmtă şi mai înălţată. Clopotniţa e sau un turn deosebit (Păpăuţi) sau alipită de intrare (Bălineşti). Caractere şi ornamente gotice (nervuri de boltă, chenare de piatră la uşi şi ferestre) la toate clădirile din sec. 15-16; mai târziu şi orientale (Trei Erarhi din Iaşi). Pridvorul, de regulă în Ţara-Rom., e excepţional în Moldova. Intrarea e obişnuit laterală, nu prin faţă. Bisericile din sec. 18-19, ca şi în Ţara R., sunt lipsite de interes. – Bisericile catolice erau în stil gotic (Baia, C.-de-Argeş). În Transilvania, arhitect. biseric. gotică e cea occidentală (Cluj, Braşov, Alba-Iulia, etc.). Arhitectura civilă în Ţ.-Rom. şi M. nu ne-a lăsat dinainte de sec. 17, decât ruine. Din al 17-18-lea câteva case şi palate se mai găsesc prin ţară. Ornamentele sculptate dovedesc întrebuinţarea a deosebite stiluri (gotic, renaştere, oriental). Casele obişnuite ale boierilor sunt în stil caracteristic românesc. -Arhitectura militară, la cele câteva cetăţi, ale căror ruine subzistă, e cea obişnuită în veacurile de mijloc (influenţa ungară şi polonă).

Traducerea mea a fragmentului referitor la arhitectura românească de la definiţia Byzantine architecture din “The Penguin Dictionary of Architecture & Landscape Architecture”, ediţia a 5-a:

Arhitectura românească din cadrul vechilor vetre ale principatelor Valahiei şi Moldovei a continuat tradiţiile arhitecturii din Serbia [după ce aceasta a fost cucerită de otomani]. Biserici din piatră dinainte de sec. 14 nu mai supravieţuiesc; deşi sunt unele exemple considerate timpurii în Valahia la Cozia şi Curtea de Argeş (Sf. Nicolae) şi Moldova la Rădăuţi. ‘Epoca de aur’ a arhitecturii româneşti începe în perioada post-bizantină [după căderea Bizanţului] la cumpăna dintre sec. 15 şi 16 şi ţine până în sec. 17. Comparat cu arhitectura sârbească a Moraviei, bisericile româneşti sunt mult mai ornate, ca o casetă relicvariu, cu formă elongată, înalte, înguste, şi decorate aproape flamboaiant, cu ocazionale amestecuri de motive şi caracteristici decorative de import (de exemplu chenare şi nervuri de fereastră gotice). Cele mai notabile şi originale exemple sunt un grup de biserici modoveneşti [din Bucovina] decorate între circa 1520 şi 1600, care conţin cicluri complete de fresce exterioare (bine protejate de cornişele elongate ale acoperişului), fresce care sunt la fel de bine reprezentate şi în interior. Cea mai bizar-impresionantă clădire este catedrala mănăstirii de la Curtea de Argeş (1517), reprezentând un manierism post-Bizantin ale cărui forme extreme pot fi regăsite în catedrala Sf. Vasile [Vasilii Baljenai] din Moscova (fără ca prin aceasta să se postuleze o legatură specifică între ele).

Biserica Bolniţa Cozia, construită la mijlocul sec. 16 (foto ©Valentin Mandache)

Avem aici astfel două definiţii ale arhitecturii româneşti vechi provenind din medii culturale foarte diferite – una dintr-o sursă indigenă şi alta dată de un colectiv de eminenţi istorici britanici ai arhitecturii, care pot constitui bazele unei mai largi şi complete treceri în revistă a acestui interesant fenomen cultural istoric specific României. Acesta este unul dintre obiectivele mele de lucru. 

Articol publicat iniţial pe blogul Case de Epocă, iar în engleză pe blogul Historic Houses of Romania.