De ce nu ştim alfabetul limbii române?

Îmi asum următoarea afirmaţie peremptorie, rodul experienţei de o viaţa: doar un număr infim de vorbitori de română ştiu alfabetul limbii noastre. O chestiune de instrucţiune elementară, de clasa întâi, veţi spune, dar căreia învăţământul nostru i-a întors de zeci de ani spatele. Astfel, mai niciun concetăţean instruit nu ştie alfabetul limbii române.

Dacă ne gândim la alte limbi, la manuale sau metode de învăţare a limbilor străine, cam întotdeauna şi cam peste tot se începe cu alfabetul. Vă imaginaţi vreun şcolar britanic care să nu aibă obligaţia de a învăţa alfabetul? Vă imaginaţi vreun elev finlandez, german, francez, spaniol sau grec care nu ştie numele literelor în limbile lor? Chiar dacă limba noastră este o limbă predominant fonetică, mi se pare revoltător pentru o naţiune ca academicieni, profesori universitari, profesori din învăţământul primar, gimnazial sau liceal, elevi şi studenţi, scriitori, oameni cu doctorate, în fine, cam toată suflarea şcolită şi şlefuită să nu ştie alfabetul.

Iată ce vă sugerez: faceţi pariu cu cel mai cult interlocutor pe care îl cunoaşteţi şi veţi câştiga pariul în mod garantat. Transformaţi chestiunea într-un frenetic joc de societate şi vă veţi putea îmbogăţi (culturaliceşte, cu siguranţă).

Pe vremea ucenicei mele, nu puteai să înveţi gramatică fără să buchiseşti şi îndreptarul. Îndreptarul ortoepic, ortografic şi de punctuaţie era mica biblie a omului pe deplin instruit în ale limbii. Acesta se deschidea cu prezentarea alfabetului. Ultima ediţie, a V-a, a apărut în 1995. Fireşte s-ar fi impus o nouă ediţie, după decizia scrierii legate a lui „niciun, nicio” (adj.), dar Academia a amuţit. În schimb, noul Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), cel din 2005, a preluat sarcina prezentării normei.

Dacă în privinţa alfabetului, îndreptarul din 1995 părea să fi dat o soluţie de lungă durată, iată că, în nestatornicia noastră, DOOM-ul, din 2005, ne pune definitiv pe jar. Este şi motivul pentru care afirmam mai sus că nimeni nu mai ştie azi alfabetul limbii române.

Pentru a fi mai clar, nu mă refer la lista propriu-zisă a literelor (şi ea, problematică), ci la pronunţarea acestora. Dacă literele sunt substantive, ceea ce nimeni nu contestă, fiind numele unor semne grafice folosite în scriere, mi se pare firesc să afirm că ele ar trebui, cu mici toleranţe, să poarte un singur nume. Cercetaţi, dragii mei, alfabetele altor limbi cu care avem trainice legături şi nu veţi găsi confuzia introdusă la noi. Pentru prima dată, autorii DOOM, ediţia 2005, confundă numele literei cu sunetul, altfel spus grafemul cu fonemul. Aici însă nu e vorba de chestiuni bizantine: taxi sau taxi, butelie sau butelie… unde se poate invoca pronunţia colocvială. Aici e vorba de nume de litere care trebuie să exprime sunete. Chiar dacă la şcoala noastră copiii spun: a, bî, cî, dî ş.a.m.d., pentru că aşa au fost învăţaţi de doamnele învăţătoare, în loc să scăpăm de pacoste, o consfinţim.

Cât de aberantă este această decizie de dublare sau triplare chiar a numelor literelor e greu de detaliat aici. Să argumentăm doar că astfel încălcăm principiul economiei; sporim numărul de scrieri eronate, după rostire, la şcolarii mici, de tip, cîarte (carte), dîrum (drum) etc.; nu mai e limpede de ce rostim „denea”, şi nu „dînîa”, pentru DNA.

Prin urmare, în abrevieri, menţinem vechea şi corecta normă (C.F.R., S.R.L., PSD, PNL, UDMR), dar mai legitimăm una, pentru „uzul popular” („se scrie cu mî, nu cu nî”) şi o a treia, de inspiraţie străină, pentru matematici, fizică, chimie etc. („punctele em şi en”, „haş-doi-o”).

Este momentul să priviţi şi să vă minunaţi:

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Pentru q, a fost eliminat numele „chiu”, românesc, şi se recomandă „kü”, ü fiind necunoscut limbii noastre.

Şi mai ridicol este să scrii că litera k se pronunţă „ka sau kapa” în loc de „ca sau capa”, k nefiind, în acest context, diferit de c.

Repet: una este să admiţi variante, alta e să consfinţeşti două sau trei pronunţii. Priviţi:

g¹ (literă) [cit. ge / ghe / gî] s. m. / s. n., pl. g / g-uri

g² (sunet) [cit. gî] s. m., pl. g

Oare la plural, litera g nu face geuri, gheuri sau gîuri? Aşa cum apare în DOOM, am zice doar gîuri şi guri (sic!).

Mărturisesc că întotdeauna am crezut că sunetele trebuie reprezentate în dicţionar printr-un alfabet fonetic, oricât de simplificat ar fi acesta, dacă e vorba de rigoare, altfel ne aflăm în situaţia absurdă să afirmăm că o consoană are aceeaşi pronunţie fie că este sunet, fie că este literă (vezi „gî”).

P.S. Învăţaţi aidoma alfabetul conform normei DOOM şi, după nesfârşite exerciţii, poate aveţi şansa să îl puteţi şi turui, cum ar fi normal. Eu rămân la alfabetul învăţat odinioară şi singurul care ne este propriu (a, ă, î din a, be, ce, de, e, fe, ghe, ha, i, î din i, je, ca, le, me, ne, o, pe, chiu, re, se, şe, te, ţe, u, ve, dublu ve, ics, i grec, ze).

Un îndreptar nou poate prezenta şi variantele străine, şi pe cele istorice, şi pe cele familiare, în succesive note. Dar numele literei e bine să fie unic. Rostirea alfabetului pentru noi, pentru străinii care ne învaţă limba, trebuie să fie simplă şi melodioasă. Pe această temă nu avem de ce să facem concesii.