Procedura e laborioasă şi durează doi sau trei ani. Înscrierea e condiţionată de respectarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unui număr de zece criterii, mai mult sau mai puţin importante. Interesant de ştiut este că respectarea 100% a unui singur criteriu important (să spunem, caracterul unic al sitului) trece înaintea respectării a patru sau cinci criterii îndeplinite într-un procent mai mic.

Dosarul a devenit în anii din urmă tot mai exigent. El trebuie să cuprindă planuri locale şi zonale, din care să reiasă vecinătăţile sitului, căile de acces, panotarea, mijloace de dezvoltare a turismului şi altele asemenea. Două sunt dificultăţile principale privind România. Nu avem suficienţi experţi capabili să întocmească un dosar performant. Şi, în al doilea rând, e vorba de lipsa cronică a banilor, care nu ne permite îndeplinirea la timp a tuturor condiţiilor, inclusiv cele referitoare la consultarea experţilor ICOMOS Internaţional, ca să nu mai vorbesc de banii necesari conservării şi renovării periodice a monumentelor.

ÎN PRIMELE 40-50 DE ŢĂRI

Graţie unui efort considerabil al autorităţilor culturale din România cu un deceniu şi jumătate în urmă, ţara noastră face parte din lotul primelor 40-50 de ţări ca număr de situri înscrise. Era întrucâtva normal ca ritmul să se încetinească, şi nu numai din cauza unui dosar tot mai pretenţios şi mai birocratic, dar şi din cauza tendinţei Comitetului Patrimoniului Mondial de a favoriza ţări cu un număr mic de situri înscrise pe LPM.

Ca un exemplu doar pe jumătate glumeţ, vreau să amintesc o discuţie pe care am avut-o, abia sosit la post, cu o persoană din conducerea Comitetului Patrimoniului, fiind vorba de eşuarea înscrierii centrului istoric al Sibiului: „Ce păcat că Sibiul se află în Europa!“. I-am replicat: „Găsiţi-mi un loc mai puţin uscat în Africa şi vă promit să fac tot posibilul să-l mut acolo!“. Mai e şi birocraţia românească. Sunt şase ani de când dosarul Sibiu, amânat de mine cu mare bătaie de cap, ca să evit respingerea, n-a fost reluat. Între timp faţadele renovate din centrul istoric, când Sibiul a fost Capitală culturală europeană, au început să se cojească.

Dacă tot am revenit la noi acasă, trebuie să spun şi că nici acum nu sunt asfaltate drumurile spre un sit sau altul, de exemplu, cei câţiva kilometri din şoseaua naţională până la Viscri cel îndrăgit de prinţul Charles, iar panotarea a tot întârziat din cauza unor licitaţii reluate şi răsreluate.

Paza complexului de la Sarmizegetusa, de unde se fură brăţările dacice, nu e asigurată nici acum. Spaţiul tampon obligatoriu din jurul siturilor înscrise sau în curs de înscriere pe LPM nu e respectat la biserica metropolitană din Suceava. Arhiepiscopul Pimen mi-a notificat că va respecta legea când i se vor restitui pădurile confiscate de stat. Inclusiv cele aflate astăzi în Ucraina şi cele secularizate de Cuza!

ABORDĂRI ERONATE

Tema articolului de faţă mi-a fost sugerată de două evenimente recente. Primul este publicitatea Regio, cu ajutorul maestrului Rebengiuc. Printre monumentele semnalate este şi Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare de la Suceava. Care s-ar afla pe LPM. Nu se află. E adevărat că, în ianuarie 2011, C.J. Suceava a solicitat Ministerului Culturii şi (pe atunci şi al) Patrimoniului întocmirea dosarului necesar de înscriere. Solicitarea n-a avut nicio urmare. Trebuie să recunosc că, dacă n-aş fi citit în martie 2012 în „Gândul“ această ştire, n-aş fi avut idee nici azi de iniţiativa C.J. Suceava.

Al doilea lucru este publicarea în „Adevărul“ (Baia Mare) din 5 septembrie a unui articol semnat de Rareş Moise, intitulat „Trei biserici din Maramureş, adevărate bijuterii din lemn, sunt pregătite a intra în Patrimoniul Mondial UNESCO“. Conţinutul articolului nu justifică titlul. Din contră! Ioan Marchiş, directorul Direcţiei de Cultură Maramureş, citat de Rareş Moise, spune limpede că „Maramureşul nu prea poate ridica vocea, pentru că nu are drumuri, nu are condiţii europene pentru turişti“. Faptul că bisericile au fost renovate nu e destul. Aşa că nu e bine să-i îmbătăm pe maramureşeni cu apă rece. Las la o parte faptul că, până nu avem un dosar, problema înscrierii nu se pune. Mai ales când, cum precizează pe drept cuvânt Ioan Marchiş, nu dispunem de banii necesari conservării şi riscăm să vedem bisericile cu pricina degradându-se.

Nu e singurul caz în care se vorbeşte de valoarea patrimoniului românesc care „ar merita să intre în Patrimoniul UNESCO“. Condiţionalul verbului denotă cea mai pură demagogie patriotardă, câtă vreme nu facem nimic concret şi nu ţinem seama de procedurile obligatorii pentru înscriere.

Nu-l înţeleg pe Ioan Marchiş când afirmă: „Noi am propus mai multe monumente, dar UNESCO, deocamdată, a blocat totul“. Mai întâi, despre ce UNESCO vorbim? Secretariatul, Comitetul Patrimoniului sau Delegaţia permanentă a României? Nimeni n-a blocat nimic, domnule Marchiş. Propunerea dv. pur şi simplu n-a ajuns la UNESCO. Nici nu putea ajunge decât sub

forma unui dosar avizat de Ministerul Culturii. Treaba mea, ca ambasador, e să „promovez“, cum se spune acum, dosarul la Comitetul Patrimoniului. Dacă dosar nu e, nimic nu e. Vreţi să vă spun de câţi am fost certat că nu înscriu pe LPM monumente româneşti fără ca un singur dosar să fi fost întocmit de experţii noştri în materie? Cu excepţia dosarului Complexului Urbanistic şi Artistic „Brâncuşi“ de la Tg. Jiu, care e pe ţeavă, nu am cunoştinţă de niciun alt dosar în ultimii opt ani.