Deşi decenii întregi am fost atât de apropiaţi, foarte apropiaţi, şi la 65 de ani ai lui, şi la 70 de ani, şi la 80 de ani, şi la 90 de ani, când am simţit nevoia şi datoria să-i sărut mâna şi EL s-a împotrivit, îmbrăţişându-mă şi mai cald, fiindcă, în toate clipele apropierii noastre, EL continua în ochii mei - şi sunt sigur şi în ochii celor din jur – paşii săi smeriţi pe calea veşniciei, desprinzându-se firesc din omenia omului de toate zilele şi intrând în legendă, până când El şi-a ridicat fruntea şi ochii spre cer sub privirea mea şi a noastră ca un sfânt ieşit dintre oameni la 99 de ani şi aproape 4 luni !

Rar, foarte rar, cred că s-a văzut cum se desprinde cuminte şi firesc dintre oameni, înălţându-se şi rămânând între ei totuşi, un ierarh care ierta fără să ostenească, binevoitor şi cald şi încrezător în izbăvirea creştină, păcatele celor pe care se considera dator, ca o însărcinare cerească, să-i mângâie şi să-i ocrotească şi să-i apropie de dragostea lui Hristos.

Printre darurile oferite participanţilor la comemorarea Arhiepiscopului cu prilejul tulburătorului şi impresionabilului ceremonial la împlinirea celor 5 ani de la trecere la Domnul a Arhiepiscopului Gherasim Cristea s-a aflat şi o fotografie portret a acestuia, pe spatele căreia a fost tipărită şi această spovedanie:

„Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Antim.

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat un Damaschin.

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Chesarie.

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Filaret.

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Calinic Cernicanul.

Iar dacă mă cutremur, ce să fac, ca să nu fiu nevrednic ?

Trebuie să am credinţa tare în Dumnezeu şi să fac fapte bune.“

Iată şi răspunsul pe care şi-l dă şi ni-l dă şi nouă celor de astăzi urmaşul cu adevărat binevenit în jilţul amintit în spovedanie, Arhiepiscopul de azi al Râmnicului - dr. Varsanufie, care l-a numit atât de inspirat şi fericit pe înaintaşul său, pecetluindu-i numele: „Părintele Olteniei de sub munte“ şi, de asemenea, „Părintele nostru Arhiepiscopul Gherasim“.

În încheiere, în Te Deum-ul consacrat comemorării – repet – tulburătoare şi plină de învăţăminte morale omagieri, Arhiepiscopul de azi al Râmnicului i-a dăltuit înaintaşului său un pilduitor portret izvorât dintr-o adâncă şi sinceră şi atât de cuprinzătoare privire asupra biografiei „Părintelui Olteniei de sub munte“ care, dincolo de frumuseţea luminării chipului moral al legendarului ierarh al Bisericii noastre Ortodoxe, a fost şi un patetic apel la morala nobilă a cinstirii celor dinaintea noastră, văzută ca o temelie a identităţii naţionale şi spirituale, apel îndreptat spre întreaga noastră societate atât de sfâşiată astăzi de neprietenie păgubitoare pentru fiinţa unui popor, altfel cu o mare tradiţie a cinstirii trecutului.

Portretul pe care intenţionat – repet – l-a dăltuit în marmură episcopului Gherasim urmaşul acestuia în scaunul princiar de sute de ani al Arhiepiscopiei Râmnicului ne rămâne de-acum înainte cuprins fericit inspirat în această formulă poetică şi plină de adevăr:

Părintele Olteniei de sub munte!“

Fericită şi încheierea portretului:

Episcopul, părintele nostru, n-a murit, el rămâne în mijlocul nostru, numai doarme!