Amîndoi, artişti extraordinari, cunoscuţi nu numai în ţara lor; amîndoi deveniţi celebri într-o altă ţară (Bodor s-a născut la Cluj, din 1982, trăieşte la Budapesta); amîndoi avînd o artă poetică în care tăcerea este esenţială.

Pot foarte bine să-mi închipui cum personajele create de Ádám Bodor stau în jurul Mesei tăcerii. Aş spune însă că în timp ce opera lui Brâncuşi respiră o pace de dinainte de facerea lumii, peste nuvelele şi romanele lui Bodor apasă o atmosferă tensionată. Nu se ştie de ce şi nici dacă aflăm unele lucruri, tensiunea nu se explică pe de-a întregul, iar în spatele frazelor se ascunde o muţenie ceţoasă.

Nici Brâncuşi, nici Bodor nu erau „acasă” niciodată, dacă ne gîndim la relaţia dintre arta lor şi publicul contemporan al operelor lor. Brâncuşi avea o simplitate mult mai adîncă decît cea lăudată şi dorită, Bodor vroia să scrie literatură, nu texte de păstrat identitatea unei minorităţi. Amîndoi căutau secretul adevărat, nu un mister învăluit în ideologie.

Amîndoi, mari artişti şi în sensul mînuirii, a dexterităţii, adevăraţi meşteşugari. În concepţia lor, opera îşi ştie ritmul şi dinamica proprii. Mîna lor ascultă acest ritm şi îl refac. 

Brâncuşi este „fiul poporului”, Bodor, fiul unor bürgeri din Cluj. Simplitatea lor aparentă provine poate şi din faptul că singuri au fost şi singuri au rămas. De aici şi perfecţiunea pe care o doresc cu ardoare dar fără aroganţă.

Nu sunt infiniţi, dar provoacă infinitul. Nu sunt natura dar ştiu totul despre ea. În Zona Sinistra, marele roman al lui Bodor, natura este frumoasă şi indiferentă, ca şi în nuvelele lui extraordinare. Aşa cum este şi Coloana infinitului de care te temi şi ai vrea totuşi să faci parte din ea.