Cele 10 mituri privind Tezaurul României de la Moscova (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Muzeul Naţional de Istorie
Foto: Muzeul Naţional de Istorie

Cum scriam în urmă cu câteva zile, Tezaurul României de la Moscova continuă să nască explicaţii pasionale sau fanteziste privind decizia, transportul, depozitarea, cheltuirea / sau nu a componentei sale financiare sau monetare, responsabilităţile celor implicaţi.

Sunt şi motive să se întâmple acest lucru.

Nu numai din cauza complicatelor relaţii bilaterale româno - ruse, care au devenit, la rândul lor din ce în ce mai apăsate de neîncredere şi reproşuri reciproce, trecând şi prin vâltoarea unui război care a adâncit rănile acestor relaţii.

Sau, ulterior, prin 50 de ani de comunism.

Dar şi datorită unei matematici simple, care arată proporţiile pierderii tezaurului.

Luând în calcul doar cantitatea de aur, aproximativ 93,5 tone, rezultă că acum mai mult de 100 de ani, într-o perioadă în care România nu era decât o fracţie din ceea ce este astăzi, şi ca teritoriu, dar, mai ales, ca putere economică, ţara noastră a fost lipsită peste noapte de o resursă aproape egală cu rezervele actuale de aur ale BNR (103, 6 tone).

Şi, încă o dată, aurul era doar o parte din tezaur, singura care se putea, până la urmă, înlocui.

Datorită sensibilităţii subiectului, a rarefierii contactelor bilaterale, neadevărurile au putut fi combătute cu greu, iar scenariile construite în jurul acestei problematici continuă să prolifereze.

Când sunt atâtea pasiuni la mijloc, este dificil de revenit la o abordare pragmatică, la o discuţie mai mult tehnică decât politică.

O discuţie care, poate, ar aduce şi beneficiile aflării adevărului, ar permite returnarea de către partea rusă a ceea ce mai există din ceea ce s-a transferat în 1917, ar mişca actualele relaţii de pe pagina acestui episod istoric cu consecinţe atât de dramatice în plan bilateral.

Sună utopic, dar atâtea utopii au devenit realitate.

Poate de aceea trebuie revenit la adevărul istoric, demonstrabil cu argumente şi documente, de aceea trebuie demontate miturile construite în jurul acestui subiect.

Venind vorba de mituri, să continui cu prezentarea, prin preluare de la adevăratul autor, care oferă şi contra argumente, a următoarelor cinci pseudo-explicaţii din seria celor 10 mituri ale Tezaurului României de la Moscova.

Cele 10 mituri privind Tezaurul României de la Moscova (partea I)

tezaur

Foto: Muzeul Naţional de Istorie

6. Tezaurul României ar fi fost utilizat de către regimul ţarist sau Guvernul provizoriu rus (martie-octombrie 1917), ceea ce ar absolvi autorităţile sovietice de orice responsabilitate privind risipirea acestuia în primii ani ai puterii bolşevice. (...)

Pe lângă impardonabile confuzii istorice (Tezaurul BNR a fost predat ruşilor pe 16 februarie 1917, iar Nicolae al II-lea a abdicat la 2 martie 1917, ceea ce reduce posibilitatea utilizării abuzive a aurului românesc de către regimul ţarist de la „anii 1916-1917” la doar două săptămâni), această „ipoteză” fantezistă este contrazisă de fapte documentate arhivistic şi bine cunoscute în istoriografia rusă: Tezaurul (din Kremlin) şi depozitele (de la Ssudnaia Kazna) erau intacte pe: 8 şi 15 noiembrie 1917 (P. Guèrin), 13 ianuarie 1918 (sechestrarea Tezaurului, aplicarea sigiliilor bolşevice pe uşile depozitului românesc din Kremlin), 8 iulie 1918 (Zaremba, semnatar al Procesului-verbal din 5 august 1917, i-a comunicat lui Maklakov, fostul ambasador rus în Franţa, că „în 4 iunie 1918, Tezaurul era intact”), februarie 1919 (cele două lăzi cu bijuteriile Reginei Maria au fost ridicate de către comisarul Iakob Stanislavovici Ganeţki, directorul Băncii Poporului), 14 august 1919 (Informare № 2.358, referitoare la existenţa în Banca Poporului a întregului stoc de monede din aur aparţinând

Tezaurului BNR), 28 ianuarie 1920 (Informare detaliată privind Fondul de aur existent în Depozitul românesc din Moscova) etc.

7. Restituirea, către România, a aurului BNR în 1935 şi/sau 1956, teză vehiculată de către mai mulţi istorici ruşi, unii dintre aceştia fiind autori consacraţi de lucrări consistente referitoare la rezerva de aur a Rusiei ţariste şi celei sovietice.

Astfel, A. G. Mosiakin susţine în voluminoasa sa lucrare Soarta aurului Imperiului Rus de-a lungul istoriei. 1880-1922, Editura KMK, Moscova, 2017, 658 pag. (în continuare: Mosiakin, Soarta aurului Imperiului Rus...) că „URSS a recunoscut faptul depozitării temporare a aurului românesc. O parte din acest aur a fost returnat României în 1934 (sic !). N. S. Hruşciov a returnat o altă parte în 1956. Dar dezbaterea despre această temă este încă în desfăşurare” (Mosiakin, Soarta aurului Imperiului Rus…, pag. 425).

Admiţând că prolificul autor rus nu a studiat sau nu l-au interesat documentele păstrate în arhivele sovietice despre utilizarea integrală de către bolşevici a aurului românesc evacuat în 1916 la Moscova, sigur el cunoaşte contribuţiile unui confrate istoric, V. Iu. Katasanov, care conchide că „treptat, rezerva de aur şi alte metale preţioase (ale României – n.n.) s-au «scurs» din Comisariatul Poporului pentru Finanţe către Banca de Stat şi acest proces s-a încheiat, în mare, în 1925” când ultima treime a aurului românesc a fost utilizată pentru mărirea capitalului Băncii Poporului al URSS (V. Iu. Katasanov, Aurul lui Lenin....., p. 259).

Apoi, deontologia ştiinţifică l-ar fi obligat să facă o minimă documentare despre invocatele „restituiri” din 1935 (şi nicidecum 1934) şi 1956, o bună ocazie să afle că URSS nu a returnat României în acele momente nici un gram din aurul evacuat în decembrie 1916 şi confiscat de Lenin în ianuarie 1918.

Mai mult de atât, patrimoniul cultural-patrimonial şi arhivistic al României predat autorităţilor ruse în iulie-august 1917 a fost – aşa cum rezultă din documentele inedite reproduse în acest studiu – substanţial jăcmănit de către sovietici, care au restituit României, în 1956, doar 0,57 % din masa celor 17.645 obiecte confecţionate din aur, respectiv 0,91% din cele 35.511 piese de patrimoniu realizate din argint şi doar 3,70% din pietrele preţioase depuse la Moscova în vara lui 1917.

tezaur

Foto: ro.unansea.com

8. Aurul României a căzut în mâinile albgardiştilor sau a legionarilor cehoslovaci (Brejnev: „o parte din aur, în timpul războiului civil, a fost jefuit de armatele albgardiste, care probabil că l-au dat ţărilor străine pentru îmbrăcămintea care au primit-o, iar bancherii care au livrat aceste haine, desigur, l-au luat”).

În ultimul secol, în URSS şi Rusia, au fost publicate sute de studii cu caracter ştiinţific şi zeci de lucrări monografice despre evacuarea - în mai - iunie 1918, sub presiunea trupelor lui Denikin asupra Moscovei - aurului Rusiei spre Siberia. Aceste studii şi lucrări prezintă în detaliu destinul rezervei de aur a Rusiei de la părăsirea, în primăvara - vara lui 1918, a filialelor Băncii Poporului din Moscova, Petrograd şi guberniile din vestul Uralilor, până la recuperarea de către bolşevici a unei părţii importante din aurul Rusiei capturat de către trupele lui Kolceak sau voluntarii cehoslovaci. (...)

Nu în ultimul rând, în Informarea - din ianuarie 1920 - privind aurul contabilizat în Filiala Băncii de Stat din Kazan (oraş în care a fost evacuat - mai întâi, în mai 1918 - aurul Rusiei depozitat până atunci în Filiala Băncii de Stat din Moscova, în sumă de 412.284.453 ruble şi 49 copeici) este precizat explicit, sub formă de Observaţie, faptul că „din Filiala Moscova a fost evacuat (în mai 1918 – n.n.) tot aurul, cu excepţia aurului Românesc a cărui expediere la Secţia Kazan nu a avut loc înainte de eliberarea oraşului Kazan de către bolşevici” (în dimineaţa lui 10 septembrie 1918, detaşamentele albiilor „au părăsit Kazanul într-o manieră organizată”, iar în după - amiaza aceleiaşi zilei „oraşul pustiu a fost ocupat de către roşii” – n.n.).

9. Aurul României a fost utilizat pentru plata datoriilor asumate de către Rusia sovietică prin tratatul de la Brest-Litovsk.

În mod cu totul întâmplător, între greutatea aurului plătit Germaniei (93.535 kg. de aur) şi cea a Tezaurului BNR evacuat la Moscova (93.452 kg aur este o diferenţă insesizabilă de masă, mai ales atunci când cele două mărimi sunt exprimate, prin rotunjire, în tone (93,5 t.).

În mod logic, echivalenţa ar trebui să se regăsească şi în valoarea acestora. Faptul că economiştii şi finanţiştii ruşi au contabilizat datoria către Germania la 120.799.000 ruble aur, iar aceeaşi cantitate de aur românesc a fost evaluată la „cca. 117 sau 118 milioane ruble aur” este perfect explicabil, întrucât monedele din Tezaurul BNR (mărci germane, coroane austriece, lire engleze şi otomane, franci francezi, ruble vechi şi noi etc.) au fost echivalate, la paritate şi la rate medii de schimb, cu rubla ţaristă din aur.

Cert este că echivalenţele de masă şi tolerabilele apropieri valorice au alimentat din plin unul dintre cele mai des întâlnite mituri despre destinul sovietic al aurului românesc.

În mod fericit (şi deontologic !), această confuzie este desfiinţată de studiile comune sau individuale ale unor istorici ruşi - precum Serghei Pavlovici Petrov, Vladen Sirotkin sau Mark Veniaminovici Masarski – care susţin, cu documente arhivistice, că „Bolşevicii au plătit Germaniei cu aur provenit din rezervele depozitelor de la Nijni Novgorod” (Anuarul diplomatic, editat de MAE şi Academia Diplomatică ale Federaţiei Ruse, Moscova, 1995, pag. 213-254).

tezaur

Foto: Digi24

10. Ţarul Nicolae al II-lea – destinatar direct al expedierii tezaurului. Până la reabilitarea treptată, din ultimele decenii, şi canonizarea (4 august 2000) lui Nicolae al II-lea de către Biserica Ortodoxă Rusă, istoriografia oficială sovietică i-au pus în responsabilitatea acestuia toate vinile reale şi imaginare posibile, inclusiv aceea că ultimul Romanov ar fi fost primitorul neloial al Tezaurului României: „În filiala din Moscova a Băncii de Stat, a fost depozitată rezerva de aur a României (aproape 70 de tone de lingouri de aur, pietre şi obiecte preţioase, predate, în noiembrie (sic !) 1916, de către partea română spre păstrare împăratului Nicolae al II-lea [........] Dar, în Filiala din Moscova a Băncii de Stat se afla aurul românesc (cca. 70 de tone), transferat la sfârşitul anului 1916, lui Nicolae al II-lea, spre păstrare [....]. Dar acest aur era «al altcuiva» şi bolşevicii nu s-au atins de acesta” (A. G. Mosiakin, Soarta aurului Imperiului Rus......, pag 129 şi 424).

Este dovedit arhivistic faptul că evacuarea Tezaurului BNR s-a făcut din iniţiativa şi la presiunea ultimului ministru de finanţe ţarist, că Stavka, Guvernul de la Petrograd şi diplomaţia rusă au lucrat coordonat şi eficient pentru a îndeplini augusta aprobare a lui Nicolae al II-lea din 27 noiembrie 1916, dar nici o sursă documentară nu îl prezintă pe ultimul ţar rus în calitate de primitor, la Moscova, a aurului românesc.

***

Acestea au fost cele zece mituri (le adăugaţi celor cinci, de faţă, pe cele din articolul anterior), sigur mai sunt şi altele.

Dincolo de ele, realitatea e că, pentru o discuţie serioasă şi fructuoasă despre povestea tezaurului, este nevoie de adevăr şi de pragmatism.

Un tezaur nu se întoarce atât de uşor, mai ales când din corpul aurit s-a cam ales praful.

Despre o încercare, eu cred că poate cea mai documentată de până acum, de a ne apropia de adevărurile problematicii Tezaurului României de la Moscova, va fi vorba în următorul articol.

Aşa e presa zilelor noastre, enigma moare ultima.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite