Casa Macca sau cum se pierde un frumos monument de arhitectură - muzeu bucureştean

Casa Macca sau cum se pierde un frumos monument de arhitectură - muzeu bucureştean

Casa Macca

La câteva zeci de metri de Piaţa Romană, printre reşedinţe de lux şi ambasade, stă ascunsă una dintre cele mai mari comori arhitecturale ale Capitalei. Pe strada Henri Coandă, la numărul 11, în spatele unui gard impunător din fier, Casa Macca este un imobil vechi de mai bine de 120 de ani, inclus în lista clădirilor de patrimoniu ale României.

Ştiri pe aceeaşi temă

 Aflat în grija statului român de 101 ani, edificiul care adăposteşte în prezent Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, dar şi Muzeul de Arheologie, nu a fost niciodată restaurat şi se găseşte astăzi într-o stare avansată de degradare, în ciuda zecilor de iniţiative de salvare a acestuia.

Evenimentele care au cuprins România în a doua jumatate a secolului al XIX-lea – Unirea Principatelor, în 1859, alegerea unui principe străin pe tronul noii ţări, Carol I, în 1866, Războiul de Independenţă din 1877, proclamarea monarhiei şi încoronarea ca rege a domnitorului Carol – au dus la o dezvoltare urbanistică şi culturală fără precedent a Bucureştilor, care se transformă în Micul Paris. În acest context apar reşedinţe somptuoase, care rivalizau nu doar cu vechile palate boiereşti, ci şi cu cele din capitalele europene.

Familia filantropilor Macca

Datorită reputaţiei de erou pe care colonelul Petre Macca şi-o câştigase în timpul Războiului de Independenţă, dar şi datorită reputaţiei soţiei sale, Elena Macca, născută Bălăceanu, care şi-a dedicat întreaga viaţă actelor caritabile pentru Biserica Ortodoxă şi pentru învăţământul public, familia acestora era una dintre cele mai respectate ale Bucureştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Citeşte şi:

Istoria încotro? A dispărut şi Hala Matache...

Topul siturile culturale şi istorice ale Europei aflate în pericol. Între ele şi unul din România

Astfel, cei doi filantropi reuşesc să definitiveze, între anii 1891 şi 1900, construcţia unuia dintre cele mai impozante imobile ale Bucureştilor acelor vremuri, sub semnătura reputatului arhitect Ion D. Berindey. După moartea celor doi soţi, în anul 1912, imobilul revine Ministerului Educaţiei, conform testamentului Elenei Macca.

Peste 20 de ani, prin ordinul prim-ministrului de atunci, Nicolae Iorga, clădirea este transformată în sediul Muzeului Naţional de Antichităţi, devenind adăpostul unei serii de artefacte şi obiecte valoroase donate de colecţionari sau culese de pe şantierele arheologice. Muzeul luase fiinţă mult mai devreme, prin donaţia banului Mihalache Ghica, iar instituţia se bucurase de recunoaşterea oficială a domnitorului Alexandru Ghica în 1834. Instituţia – denumită iniţial „Muzeul de istorie naturală şi antichităţi” – trecuse în timpul lui Alexandru Ioan Cuza în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În momentul mutării în Casa Macca, Muzeul Naţional de Antichităţi cunoaşte o amplă reorganizare, fiind dotat şi cu un cabinat numismatic.

În 1949, în timpul regimului comunist, muzeul trece în tutela Academiei Române, iar prin Hotărârea nr. 1048 a Consiliului de Miniştri de la 1 iulie 1956 Casa Macca îşi schimbă din nou funcţionalitatea, devenind sediul Institutului de Arheologie, institut care încă funcţionează aici, cu modificarea numelui, în 1992, în Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” (în cinstea marelui arheolog român).

Spaţiu elitist şi rafinat

Imobilul este construit într-un stil eclectic, cu influenţe art-nouveau şi baroce, şi este dispus pe patru niveluri: subsol, parter, etaj şi un pod mansardat, fiecare nivel având o suprafaţă de aproximativ 370m². Exteriorul clădirii abundă în forme şi ornamente arhitecturale variate, de la temele şi motivele florale în jurul ferestrelor la cei doi atlanţi de deasupra intrării principale, care susţin balconul etajului, dar şi motive precum capete de madone, lei, ghirlande şi diverse blazoane şi embleme. Ferestrele imobilului sunt înalte şi late, cele mai multe fiind decorate cu elemente vegetale şi îngeraşi, turnate sau modelate în ipsos.

Chiar de la intrarea în clădire, elementele arhitecturale opulente şi fresca de pe tavanul holului sporesc senzaţia unui spaţiu elitist şi rafinat. Scara care duce către vestibulul imobilului este din marmură, iar interiorul spaţios, organizat după moda epocii, în jurul unui hol central luminat natural printr-un tavan vitraliat, asigură un spaţiu deschis şi impozant, impresionant prin detalii. Din acest spaţiu se poate intra în oricare dintre cele şapte camere de la parter şi tot atâtea de la etaj. Plafoanele, pereţii, lambriurile şi uşile fiecărei camere sunt pictate în stil academist, cu motive florale şi peisaje romantice care ilustrează scene din fiecare anotimp şi personaje alegorice.

De la parterul imobilului se poate ajunge la etaj cu ajutorul unei alte scări din marmură, susţinută de doi amoraşi, unde se poate găsi probabil cea mai spectaculoasă încăpere a clădirii, cea cu vitralii, care asigură conexiunea cu corpul secundar al imobilului.

Imobilul cu aer boem, dar trist, nu a beneficiat niciodată de un proces de restaurare

Deşi clădirea este inclusă în Lista Monumentelor de Patrimoniu Naţional, starea actuală de conservare este una deplorabilă. Degradarea clădirii este evidentă, atât exteriorul, cât şi interiorul prezentând grave deficienţe structurale şi exfolierea decoraţiilor. Mult mai plastic, Andrei Pippidi spune că „pereţii sunt leproşi”, iar „jgheaburile sunt ciuruite”. În peisajul zonei, printre sediile diplomatice ferchezuite şi bine întreţinute şi împrejmuite de garduri impenetrabile cu privirea, Casa Macca intrigă pe oricine şi inspiră încă de la prima vedere un aer boem, dar trist, precum cel al unei bătrânici aristocrate fără farduri sau podoabe.

Scara exterioară de serviciu, care ar trebui să ducă în vestibul, s-a dărâmat aproape în integralitate, iar elementele decorative sunt parţial căzute. În afara unor mici intervenţii survenite după cutremurul din 1977, când au fost astupate crăpăturile din zidurile clădirii, şi de schimbarea parţială a acoperişului acum aproximativ zece ani, Casa Macca nu a beneficiat niciodată de o restaurare. În acte, imobilul este proprietatea statului român şi administrat de Institutul de Arheologie şi de Academia Română, care ar trebui să se ocupe de conservarea şi punerea în valoare a acestui imobil.

Alexandru Vulpe: „La cei 82 de ani ai mei nu ştiu dacă o să mai apuc să văd clădirea restaurată”

Anul trecut, imobilul a fost inclus în Programul Naţional de Restaurare al Institutului Naţional al Patrimoniului. Acest statut ar trebui să îi confere monumentului istoric certitudinea că va fi restaurat, însă directorul Institutului „Vasile Pârvan”, dr. Alexandru Vulpe, spune că de-a lungul vremii au fost promise, propuse sau elaborate nenumărate proiecte de restaurare, însă nu s-a concretizat niciunul: „Am avut diverse propuneri de restaurare… Şi acum avem o propunere şi, dacă se realizează, ar trebui să înceapă lucrările, dar văd că discuţiile tot tergiversează şi vom pierde şi anul acesta. Presupunând că mâine se vor aproba lucrările, vom avea nevoie de un nou studiu de fezabilitate. Astfel, mai pierdem un an şi, aşa, abia anul viitor ar începe restaurarea. La cei 82 de ani ai mei nu ştiu dacă o să mai apuc să văd acest lucru”.

Profesorul Vulpe a detaliat numeroasele încercări de refacere a clădirii, soldate însă tot cu atâtea eşecuri: „În timp, am avut oferte din Cipru, din partea unor investitori care au ajutat la reconsolidarea caselor unor greci din Ucraina. Reprezentanţii lor au venit aici şi au fost entuziasmaţi de această casă, dar au pus o condiţie: să cotizăm şi noi. Ei ofereau 700.000 de euro şi noi urma să punem măcar jumătate de milion de euro. Acest lucru a fost imposibil. Academia Română nu a fost de acord. La un moment dat, cei de la Academie s-au arătat dispuşi să investească, cu condiţia ca noi să le cedăm imobilul pentru a-l transforma în casă de oaspeţi. S-au mai încercat şi alte formule. De exemplu, am fost la primarul Adriean Videanu, care a promis că ne ajută, dar şi de aici am rămas doar cu promisiunea. Acum avem speranţa unui alt proiect, finanţat din bani norvegieni. Proiectul este mai mare şi vizează mai multe obiective istorice din România, în care sperăm să includem şi Casa Macca. Dacă suntem incluşi în proiectul respectiv, ar trebui să înceapă restaurarea, dar se tot amână un răspuns, deşi s-au făcut toate formele necesare”.

Promisiunile lui Andrei Chiliman: utopie cu miros electoral

În primăvara anului 2012, cu câteva luni înainte de alegerile locale, edilul sectorului 1 din Bucureşti, Andrei Chiliman, promitea că administraţia pe care o guvernează va demara un proiect cu o valoare totală de trei milioane de lei, proiect ce avea, printre obiective, atragerea atenţiei asupra situaţiei în care se află monumentul istoric respectiv; şi acest proiect a rămas însă doar o utopie cu puternic miros electoral. Din tot acest proiect au rămas câteva zeci de hărţi, pliante, cărţi şi DVD-uri de promovare a patru obiective din Bucureşti, între care şi inexistentul Muzeu de Arheologie „Vasile Pârvan”: din cauza stării în care se află clădirea, colecţia muzeală nu are unde şi cum să fie expusă.

Cum în decursul celor aproximativ 120 de ani de existenţă monumentul din strada Henri Coandă nr. 11 nu a fost niciodată refăcut, atât elementele arhitecturate, cât şi cele decorative sunt într-o avansată stare de degradare. În ultimii 20 de ani, acoperişul imobilului şi structura de rezistenţă au cedat în mai multe locuri, forţându-i pe cei care lucrează aici să renunţe la subsolul clădirii, afectat puternic de umiditate, şi mai apoi la unele dintre încăperile aflate la etaj. „În primul rând e vorba de consolidarea subsolului şi scoaterea igrasiei şi după aceea ne putem focusa pe celelalte probleme ale imobilului, precum starea bibliotecii. În momentul în care lucrările vor începe noi trebuie să găsim un loc în care să o mutăm. Ni s-a oferit acest spaţiu în Casa Academiei, dar un lucru va fi clar: acolo nu o putem pune în ordine, va sta în condiţii de depozit, cu alte cuvinte, un an, doi, trei, nu va fi funcţională, ceea ce este foarte grav. În orice caz, această casă, în forma în care este, are nevoie neapărată de o restaurare completă. În camerele de la etaj ploua, aşa că acoperişul a fost reparat parţial, dar trebuiesc lucrări serioase. Casa este foarte solidă, a rezistat foarte bine şi la cutremurul din anii ’40 şi la cel din din 1977, datorită bârnelor de lemn pe care este construită. În afara unor lucrări minime de întreţinere, făcute după cutremurul din 1977, nu s-a făcut nimic. Atunci s-au astupat crăpăturile din ziduri şi cam atât”, a mai afirmat domnul Alexandru Vulpe.

Muzeul Naţional de Antichităţi mai există doar hârtie

După eventuala restaurare, clădirea ar trebui să îşi recapete şi funcţia de Muzeu al Antichităţilor, care ar urma să funcţioneze în paralel cu Institutul de Arheologie sub acelaşi acoperiş. Muzeul, de care am amintit mai sus, a strâns de-a lungul vremii piese arheologice foarte importante, sculpturi şi artefacte romane, o colecţie impresionantă de curiozităţi naturale, dar şi unele piese din colecţia Şuţu, preluate de la Academia Română, sau obiecte din vechile colecţii ale Universităţii Bucureşti.

Odată cu înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie a României, în 1971, o mare parte din colecţiile şi piesele reprezentative pentru unele perioade istorice au fost transferate aici, iar altele au trecut în patrimoniul muzeelor din Constanţa, Craiova, Piatra Neamţ, Ploieşti, Tulcea sau Vaslui. Cu toate acestea, directorul institutului spune că piesele care au rămas în patrimoniul muzeului fantomă, acela pe care Primăria Sectorului 1 îl promovează în flyere, albume, DVD-uri, ar fi suficiente pentru redeschiderea lui: „Noi avem aici unele săli foarte frumoase, pe care putem să le expunem. Aici a funcţionat Muzeul de Antichităţi, acest muzeu încă există. Există pe hârtie, există şi material, dar nu este expus. Cu toate astea am putea să-l deschidem. Deşi am dat o parte din materiale Muzeului Naţional de Istorie, avem suficient material să facem noi un muzeu dacă am vrea. Însă mă gândesc, în cazul în care se va restaura, o parte să fie muzeu şi o parte să fie în continuare bibliotecă, inclusiv clădirea din spate, unde se pot amplasa foarte bine şi birourile. Acum acolo a plouat, iar acoperişul este stricat, deşi este cel nou. Totul este din lipsă de bani. S-au făcut reduceri foarte mari la Academie, tocmai din banii de investiţii, ca să nu fie afectaţi bani pentru lefuri. Singura soluţie pentru acest gen de case este să fie renovate din bani privaţi, însă orice investitor dacă o face, are un anumit interes”.

Un proiect îndrăzneţ, la care s-a renunţat

În anul 1996, biroul de arhitectură BBM Groupa elaborat pro-bono un plan foarte ambiţios de restaurare şi punere în valoare a clădirii, care propunea pentru prima oară separarea Muzeului de Antichităţi de Institutul de Arheologie. Pentru Muzeul Antichităţilor, arhitectul Alexandru Beldiman, promotorul proiectului, a propus o galerie subterană cu acoperiş parţial din sticlă, care să permită expunerea în condiţii optime de păstrare a pieselor antice, îngrămădite pentru moment în curtea Casei Macca.

Conform proiectului, galeria ar porni din Calea Victoriei, prin Parcul Nichita Stănescu, pentru o mai bună integrare şi mai mare vizibilitate în cadrul spaţiului urban. Muzeul ar urma să aibă o suprafaţă totală de 1.330 mp, rezultată din extinderea subsolului clădirii Macca cu o suprafaţă de 420.64 mp, şi alţi 1.000 de mp în curtea instituţiei. Astfel, muzeul ar avea spaţii de expunere în subsolul clădirii existente, dar şi în aer liber, o sală de conferinţă, o cafenea, o librărie şi câteva spaţii pentru depozitele colecţiilor arheologice, iar laboratoarele de restaurare a materialului arheologic ar trebui să funcţioneze în zona de sud a subsolului clădirii existente. De asemenea, la parter ar fi trebuit să fie înfiinţată sala de primire, sala de protocol, cabinetul numismatic, birourile directorului, directorului adjunct şi secretariatul, în timp ce la etaj ar fi fost amplasate birourile pentru 20 de persoane. Acest proiect a fost teoretic în derulare aproximativ cinci ani, până în 2001, când s-a renunţat la această idee, datorită costurilor foarte mari pe care le implica.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: