Când la data de 25 mai 1938 inginerul italian Mario (Mariano) Amico s-a adresat Primăriei Târgovişte pentru a obţine o autorizaţie de construcţie în vederea ridicării unei Case a Italiei în apropiere de reşedinţa domnească medievală, statul fascist italian condus de Benito Mussolini se afla la apogeul puterii şi gloriei sale. Instaurat la putere printr-o combinaţie subtilă de ameninţare cu preluarea puterii prin violenţă şi negociere politică în urma „Marşului asupra Romei” din data de 28 octombrie 1922, regimul fascist s-a transformat, treptat, într-un stat totalitar a cărui deviză era ilustrativă pentru natura sa antiliberală: „Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului” sau „să crezi, să te supui, să lupţi”. 

Legea electorală, de exemplu, adoptată în 1928, prevedea ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membri ai Partidului Naţional Fascist, care era definitivată de Marele Consiliu Fascist din rândul sindicatelor patronatelor şi muncitorilor. Ideologia fascistă era alcătuită mai ales din respingeri: respingerea socialismului, a democraţiei, a luptei de clasă. Retorica sa sublinia virtuţile acţiunii, violenţei, virilităţii şi cultul Ducelui şi al statului: „Ducele are întotdeauna dreptate”. 

În plan extern, Italia lui Mussolini a reuşit în anul 1929 o puternică lovitură de imagine prin negocierea şi semnarea Acordurilor de la Laterano cu Vaticanul. După mai bine de un deceniu de stabilizare a regimului în interior, începând de la jumătatea anilor '30 Italia lui Mussolini începea o politică externă de expansiune în zona mediteraneană şi în sud-estul Europei. La 3 octombrie 1935, fără a declara război, Italia a început operaţiunile militare împotriva Etiopiei, la 5 mai 1936 reuşind să ocupe capitala acesteia, Addis-Abeba. Potrivit unui decret al regelui Italiei, devenit de acum împărat, Etiopia a încetat să existe ca stat independent, împreună cu Eritreea şi Somalia formând “Africa de Est Italiană”. Războiul etiopian a dus la o apropiere între Roma şi Berlin. În octombrie 1936, Italia şi Germania au semnat un acord politic, numit de Mussolini Axa, prin care au stabilit un nou pol de putere în cadrul relaţiilor internaţionale şi şi-au împărţit sferele de influenţă în Balcani. În noiembrie 1937, Roma a aderat la Pactul Anticomintern, iar o lună mai târziu a părăsit Societatea Naţiunilor. În anii Războiului Civil din Spania Mussolini l-a susţinut activ pe generalul Franco. În aprilie 1939, forţele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupată şi anexată la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat “Pactul de oţel” dintre Germania şi Italia, conform căruia dacă una dintre părţi va intra în război urma să fie susţinută imediat de cealaltă.

Europa de Sud-Est devenise, astfel, o zonă de interes pentru Italia, în ciuda opoziţiei ministrului Afacerilor Străine al României Nicolae Titulescu (1932-1936) faţă de anexarea Abysiniei şi a rezervelor Înţelegerii Balcanice în faţa acestui nou jucător politic regional. În România, Italia, care încercase să fie vioara întâi în politica externă românească încă din perioada guvernului condus de italofilul Alexandru Averescu (1926-1927), se lovea de opoziţia cercurilor antirevizioniste şi francofile. Franţa, marele aliat al României din Primul Război Mondial, principalul finanţator al Bucureştilor în condiţiile lipsei acute de devize, statul democratic model şi ţara admirată de mai bine de un secol de generaţii întregi de studenţi români, exercita o tutelă evidentă asupra politicii externe româneşti. Pe de altă parte, Italia avea admiratorii săi, recrutaţi în special din ceea ce proaspătul doctor al Universităţii din Bucureşti, istoricul Sorin Stanciu, numea în teza sa de doctorat intitulată  „Teologie politică românească. O analiză de discurs 1918-1941”, generaţia „tranziţională” sau a „etapei-antiteză”, cea conturată în jurul lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Dumitru Stăniloae, dar şi din membrii generaţiei ’27 a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica etc. La 29 august 1936, Titulescu, devenit deja persona non grata la Roma, era înlăturat de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine şi de la Roma această schimbare era salutată ca o speranţă pentru ameliorarea legăturilor dintre cele două state neolatine.

Mussolini şi longevivul său ministru plenipotenţiar la Bucureşti Ugo Sola (1932-1938) au intuit o altă cale pentru a-şi spori influenţa în România: comunităţile italiene din România, stabilite în această ţară încă din perioada regelui Carol I (1866-1914), îndeosebi de la sfârşitul sec. al XIX-lea, precum şi promovarea limbii şi culturii italiene din ţara dunăreană. Prea puţini francezi rezidau în România sau erau cetăţeni ai acestei ţări, în vreme ce comunităţile de italieni din Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Brăila, Constanţa, Cernavoda, Craiova sau din alte localităţi din Oltenia erau bine asimilate în societatea românească şi îşi câştigaseră un binemeritat renume de arhitecţi, sculptori, antreprenori, constructori, pietrari, oameni de afaceri. La Târgovişte, bunăoară, personalităţi precum Giovanni Baldassar Vignosa, Francesco Venchiarutti, Ermenegildo Zaccarelli, Ion Magrini şi mai cu seamă Romano Silvio de Simon reuşiseră să opereze o schimbare la faţă a oraşului prin ridicarea a numeroase case de o deosebită calitate estetică care împleteau cele mai bune virtuţi ale arhitecturii cu cele mai reuşite valenţe ale artei, sculpturii, picturii. Case în stiluri diverse, de la eclectic la baroc şi neoromânesc, au împânzit atât vechile străzi ale Târgoviştei, cu deosebire cele din centrul negustoresc, din arealul cel mai vechi, al Bărăţiei, sau din zona dezvoltată în preajma Curţii Domneşti şi a Căii Domneşti, dar şi noua arteră denumită Carol I care făcea legătura înre Gara Târgoviştei şi centrul urbei. Ion Magrini, de exemplu, cel mai prolific arhitect italian al Târgoviştei, născut pe 15 noiembrie 1893 la Viforâta, a proiectat şi executat zeci de case valoroase identificate ca atare de către tânărul istoric Adrian Petre în lucrarea sa de licenţă intitulată „Comunitatea Italiană din Târgovişte” şi susţinută la Universitatea „Valahia” din Târgovişte în coordonarea autorului acestui articol. 

Edificarea Casei d'Italia la Târgovişte nu este, aşadar, rodul unei întâmplări, ci parte a unui program de diplomaţie culturală al statului italian care viza, pe de o parte, să obţină, prin mijloace de soft diplomacy, ceea ce nu putea realiza prin proiectarea puterii politice sau diplomatice, iar pe de altă parte, o expresie a preocupării Romei pentru cetăţenii italieni stabiliţi în afara graniţelor ţării. Cu trei ani înainte ca Amico să înceapă demersurile în vederea edificării casei italiene târgoviştene, la Constanţa, pe Bulevardul Mamaia, ca urmare a eforturilor consulului italian Ferraro, susţinut, de asemenea, de ministrul Ugo Sola, se inaugurase la data de 24 mai 1935 o altă Casa d'Italia, predecesoarea celei de la Târgovişte. Ca şi Târgoviştea, Constanţa avea o comunitate importantă de italieni şi o superbă Biserică Catolică proiectată de arhitectul italian de Simon, amintit mai sus. Târgoviştea, în plus, avea o istorie a locuirii catolice ce coboară până la începuturile localităţii, în sec. al XIV-lea.

Din documentele cercetate de Adrian Petre, la care mă voi raporta în cele ce urmează, rezultă că Primăria Târgovişte a respins în primă instanţă cererea de edificare a Casei d'Italia pe suprafaţa de 686,50 m achiziţionată de Amico pe Strada Mihai Bravu, nr. 45-47.  Motivul invocat de edilii târgovişteni era acela că Primăria avea alte planuri urbanistice pentru acea zonă, intenţia iniţială fiind aceea de amenajare a unui parc, dorinţă care va fi însă materializată mult mai târziu, în perioada regimului comunist, când a fost constituit Parcul Chindia. Refuzul edilului a fost atacat în instanţă la Curtea Locală Administrativă Bucureşti, Secţia 1-a. Curtea a decis la 17 iunie să oblige Primăria Târgovişte să acorde autorizaţia de construcţie solicitată. Primăria a atacat însă decizia la Curtea Superioară Administrativă, fără a avea sorţi de izbândă.  Curtea Superioară Administrativă a decis definitiv la 22 iulie să dea drept de cauză lui Ugo Sola, ministrul plenipotenţiar al Italiei, pe motiv că planurile zonale nu fuseseră definitivate şi aprobate de către consiliul superior şi prin urmare nu puteau avea consecinţe în plan urbanistic. În felul acesta, odiseea aprobărilor de către Primărie a luat sfârşit şi se putea trece la etapa următoare, cea a construcţiei propriu-zise.

Planurile imobilului cunoscut drept Casa d'Italia, importantul liant cultural ce urma a fi construit la Târgovişte, înaintate Primăriei la 25 mai, aşa cum am amintit, poartă semnătura unui important arhitect italian, Enzo Canella, iar documentele de arhivă ne precizează şi adresa acestuia din România: arhitectul italian era domiciliat în Bucureşti, pe strada Dionisie, nr. 65. Canella este cunoscut drept arhitectul uneia dintre cele mai mirabile clădiri din Bucureşti, edificiul care găzduieşte Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Minovici”. Realizată în stilul gotic terţiar englez sau stilul Tudor în anii 1940-1941, clădirea din Bucureşti încântă nu doar prin originalitate, prin ogivele sale delicate şi prin turnul adosat, dar şi prin deplina armonie între colecţiile de artă medievală pe care la găzduieşte până în prezent şi exteriorul său încântător. Credem că nu este întâmplător faptul că Horia Roman Patapievici a ales acest decor pentru emisiunile sale culturale de la Televiziunea Română.

La rândul său, clădirea proiectată la Târgovişte de Canella în anii 1939-1940, care o precede pe cea din Bucureşti, este reprezentativă pentru arhitectul italian. După ce a primit aprobarea Curţii Superioare Administrative, Secţia a II-a, s-a făcut o nouă cerere către Primărie, la 6 august 1938, de această dată sub semnătura arhitectului şi antreprenorului Ion Magrini, domiciliat în Târgovişte, despre care am vorbit mai înainte. În cazul de faţă, el apare în postura de antreprenor şi constructor, specialistul menit să pună în practică planurile confratelui său italian. Construcţia cu subsol, parter şi etaj, desfăşurată pe o suprafaţă de 295 m.p., menită să reflecte funcţionalitatea unei clădiri cu destinaţie de diplomaţie consulară şi culturală, a fost deschisă publicului în anul 1940, an care marca nadirul relaţiilor româno-italiene, mai cu seamă data de 30 august 1940, în care s-a decis disecarea Transilvaniei cu largul aport al părţii italiene, rămânând o bornă  neagră în relaţiile bilaterale dintre cele două state. Pe de altă parte, Italia continua a fi privită ca un colac de salvare în contextul ameninţării sovietice şi a ideologiei oficiale anticomuniste promovată de regimul fascist.

Stilul clădirii târgoviştene este total diferit de cel al edificiului muzeal bucureştean al lui Canella. Stilul cubist, încă la modă în anii '30, poartă însă puternica amprentă a sensibilităţii italiene. Faţada principală oferă o încântătoare satistacţie estetică privitorului, cu acea îmbinare de registre de linii şi unghiuri drepte din latura mai amplă a clădirii cu unghiurile domoale ale bacoanelor pentagonale ale părţii înaintate spre stradă a edificiului, care realizează o filiaţie subtilă cu stilurile arhitectonice mai vechi. Subsolul are trei camere şi o suprafaţă de 70 m.p., parterul are în prim-plan un salon mare şi alte două camere, precum şi un spaţiu de depozitare, suprafaţa totală fiind de 155 m.p., iar etajul are două dormitoare în suprafaţă de 70 m.p.

Rolul acestei clădiri a fost extrem de important pentru comunitatea târgovişteană în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta a găzduit, în definitiv, singurul consulat străin care a funcţionat la Târgovişte în epoca contemporană. După 1941, ca urmare a reorientării politicii externe româneşti spre Axă, şi în contextul influenţei exercitate de oameni de cultură filoitalieni precum Alexandru Marcu sau de către politicieni precum vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, nuceteanul Mihai Antonescu, relaţiile dintre România şi Italia s-au reînnodat. La nivel local, potrivit lui Adrian Petre, profesori de la Bucureşti parcurgeau cei 80 de km până la Târgovişte în vederea predării cursurilor de limba italiană, destinate nu doar etnicilor italieni, ci şi românilor. De asemenea, erau transmise pe această cale valorile culturale italiene. Cei mai bine conştiincioşi dintre participanţii la aceste cursuri erau trimişi în Italia pentru a-şi efectua sau definitiva studiile de specialitate în această ţară.

Pe lângă rolul său consular şi cultural, Casa d'Italia, conform lucrării semnate de Adrian Petre, a fost utilizată şi în scopuri sociale sau caritabile. Comunitatea italiană de la Târgovişte s-a îngrijit astfel de hrana celor săraci, în special a românilor majoritari, acestora oferindu-li-se atât ajutoare financiare, cât şi câte un mic dejun în fiecare zi, într-o vreme în care situaţia devenea mai grea ca urmare a prelungirii războiului. De altfel. nici italienilor nu le era prea uşor. Mulţi dintre ei erau constructori, iar în timpul războiului s-au construit doar câteva case, ceea ce însemna venituri mult reduse.

Perioada comunistă a însemnat desprinderea României de cultura occidentală, inclusiv de cea italiană, ceea ce a afectat comunităţile minoritare, cu atât mai mult pe italieni, care îşi aveau sorgintea într-o ţară adversară, de dincolo de Cortina de Fier, şi care aparţineau confesiunii catolice, înfierate cu mânie proletară de către regimul aflat la putere la Bucureşti. Numeroşi clerici sau laici aparţinând acestei comunităţi au avut de suferit, mai cu seamă în prima etapă, moscovită, a regimului totalitar comunist, când Armata Roşie se afla pe teritoriul României. La Târgovişte aceasta îşi făcuse prezenţa încă din 6 septembrie 1944, când Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie „Ferdinand I” fusese supusă extorcărilor soldaţilor lui Stalin. În aceste condiţii, Casa d'Italia a încetat să mai reprezinte acel liant româno-italian care fusese începând din 1940. Până în anul 1989 aceasta a fost închiriată Centrului de Librării, ulterior a fost o vreme magazin de desfacere, depozit de imprimate, fiind în cele din urmă abandonată în voia persoanelor fără adăpost.

În aceste condiţii, în mod repetat, alături de universitari târgovişteni şi bucureşteni, de ambasadori şi oameni dispuşi să sprijine regenerarea acesui imobil, cu sprijinul rectorului conf. univ. dr. Călin-Dinu Oros, am încercat să obţinem de la Ambasada Italiei la Bucureşti cedarea sa către Universitatea „Valahia” din Târgovişte pentru a se înfiinţa un centru de cultură italiană şi o bibliotecă italiană, ambele destinate redării unei părţi din menirea sa iniţială. Tot ceea ce am obţinut a fost scoaterea sa la licitaţie la un preţ redus de numai 45.841 euro, prima rundă desfăşurându-se în perioada 10 aprilie - 15 mai 2017. În condiţiile în care nu a fost achiziţionată în acel moment şi dat fiind statutul său de monument istoric înscris în listă sub codul DB-II-m-B-17232, Ambasada Italiei a oferit posibilitatea exercitării dreptului de preemţiune, contra sumei de 47.000 Euro, Ministerului Culturii, Consiliului Judeţean Dâmboviţa şi Primăriei Municipiului Târgovişte, care, pe rând, au declinat exercitarea acestuia. O menţiune aparte o constituie Primăria Municipiului Târgovişte unde primarul şi majoritatea politică ce-l susţine au pledat, în şedinţa Consilului Local din data de 28 noiembrie 2019, în favoarea exercitării dreptului de preemţiune. Din păcate, în condiţiile lipsei de consultare publică, care ar fi trebuit, aşa cum este firesc într-o comunitate locală transparentă, să preceadă o asemenea decizie, şi în condiţiile alunecării discuţiilor pe panta rupturilor doctrinare şi a intereselor de partid, dorinţa manifestată de edilul oraşului şi susţinută de directoarea Bibliotecii „Ion Heliade Rădulescu” din localitate, prof. univ. dr. Agnes Terezia Erich, şi de către arhitectul Dumitru Barbu, nu a produs efectele scontate, achiziţia fiind respinsă cu un singur vot în minus faţă de majoritatea calificată necesară. Opoziţia a acuzat absenţa din cadrul documentelor ce se cereau a fi aprobate a unui plan concret de restaurare - implicând, eventual, şi fonduri europene - , precum şi a unei destinaţii precise a acestui imobil. Primarul oraşului, în schimb, s-a ferit să avanseze o sumă estimativă a costurilor de restaurare, dar a precizat că destinaţia acesteia ar urma să fie, odată clădirea restaurată, de centru cultural multifuncţional. Un memoriu tehnic, pe care l-am consultat într-un dosar din Arhiva Bisericii Catolice „Sfântul Francisc de Assisi” din Târgovişte, datând însă din anul 1991, oferea un deviz de restaurare de 8.700.000 lei, în vreme ce consilierul local arh. Dumitru Barbu a avansat un cost estimativ actual de 160.000 euro, care ne pare însă supradimensionat.

Casa d'Italia din Târgovişte, marcată cu bulină galbenă de pericol iminent de prăbuşire, a mai pierdut o şansă de a fi salvată de către instituţiile care au ca sarcină să vegheze la buna gestionare a patrimoniului comunităţii târgoviştene. În aceste condiţii, mâine, 5 decembrie 2019, societatea civilă târgovişteană se reuneşte la Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu” din Târgovişte pentru a identifica soluţiile care pot fi avute în vedere pentru salvarea acestei embleme identitare a comunităţii locale.

Casa d'Italia va împlini în curând 80 de ani. Dintre aceştia numai patru-cinci ani şi-a putut îndeplini rostul pentru care a fost creată. Comunitatea târgovişteană, în întregul ei, este acum în postura de a-şi asuma responsabilitatea pentru trecutul său, pentru care au făcut eforturi sau au pledat, la vremea lor, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Virgil Drăghiceanu, Romano de Simon, Ion Magrini şi mulţi alţii. Comunitatea italiană, cu rolul său esenţial în istoria modernă a Târgoviştei, merită să fie readusă în memorie printr-un loc care să expună şi să valorifice moştenirea sa edilitară şi artistică şi care, totodată, să ofere noi oportunităţi de învăţare a limbii şi culturii italiene. În condiţiile numărului mare de turişti italieni, mulţi care-i însoţesc în concedii pe românii stabiliţi în Italia, Casa d'Italia poate oferi şansa unei reîntâlniri benefice între cele două culturi înrudite. Din perspectivă financiară, Casa d'Italia poate constitui una dintre instituţiile de cultură ale Târgoviştei, muzeu al comunităţii italiene, bibliotecă şi spaţiu cultural în egală măsură, capabilă să devină autosustenabilă.