Brâncuşi şi românii

Prea puţini bucureşteni ştiu că, nu la Târgu Jiu, ci chiar în oraşul lor se află una din lucrările lui Brâncuşi:e vorba de sculptura, reprezentând bustul lui Carol Davila, din Curtea Spitalului Militar.

Din păcate, de această piesă, astăzi considerată atât de valoroasă, este legată povestea plecării lui Brâncuşi din România. Consiliul care a evaluat lucrarea a considerat că lungimea nasului, precum şi alte amănunte ale compoziţiei, sunt nepotrivite sau nerealiste. Enervat, sculptorul a părăsit sala de recepţie, înjurând. Cum nu avea niciun ban – plata lucrării rămăsese suspendată - , a plecat în Occident pe jos. Tot pe jos, cred, ar trebui să-i aducem înapoi osemintele, în semn de umilinţă, dacă dorim cu adevărat acest lucru.

Resimţim, mai ales în ultimii ani, efectul neplăcut al situaţiei groteşti în care ne aflăm. O operă care izvorăşte, poate mai mult ca oricare alta, din spaţiul cultural românesc, o operă care reflectă indefinibil spiritul românesc aparţine astăzi lumii întregi, dar cel mai puţin ne aparţine nouă, românilor. Va fi greu de separat vinovăţia istoriei de vinovăţia noastră şi nici nu cred că acest lucru este, acum, cel mai important. Atelierul lăsat moştenire de Brâncuşi se putea afla pe Calea Victoriei, dar poziţionarea lui lângă Centrul Pompidou din Paris nu-i o tragedie. Francezii, care au primit această moştenire refuzată de români, oferă acces gratuit în lumea, foarte românească, a lui Brâncuşi. S-o recunoaştem: nu e puţin lucru ca, într-unul din marile centre culturale ale lumii, un spaţiu de-o asemenea importanţă să fie alocat unui autor român. Mai mult decât atât, în interiorul Centrului Pompidou, o expoziţie permanentă prezintă fotografii şi scurte filme realizate de Brâncuşi (inclusiv pe căile ferate din România), sculptorul român fiind, un pasionat al artei filmului. Deci, problema nu e legată de promovarea lui Brâncuşi – ea se realizează în cele mai favorabile condiţii - , ci de promovarea noastră ca univers originar al unei opere unice. Opera lui Brâncuşi nu are nevoie de publicitate la nivel mondial, noi avem nevoie să arătăm că Brâncuşi este al nostru.

Cum putem să facem asta? În primul rând, dez-alienându-ne de Brâncuşi, reapropriindu-l de noi înşine, acordându-i atenţie prin introducerea lui în programele de învăţământ, în studiile de cercetare etc. În al doilea rând, promovând operele sale, dintre care, miracol, cea mai importantă se află, totuşi, în România, la Târgu Jiu. Brâncuşi ar fi fericit să ştie că ansamblul de la Târgu Jiu este preţuit; asta l-ar apropia mai mult de România. Promovarea lui Brâncuşi ca român ţine însă, în foarte mare măsură, şi de promovarea culturii române rurale, dar şi moderne, sculptorul român putând fi mai bine înţeles, de pildă, dacă va fi pus (cum a şi fost, de altfel) în legătură cu filosofia lui Lucian Blaga (şi chiar cu muzica lui Enescu, alt român ce-şi are mormântul la Paris). Nu în ultimul rând, vom fi mai aproape de Brâncuşi şi el va fi mai aproape de noi dacă vom arăta legătura lui cu mişcarea de avangardă de la începutul secolului al XX-lea, mişcare care are, printre promotorii săi, români (Brâncuşi a fost prieten cu Tristan Tzara). Toate aceste lucruri sunt cunoscute de specialişti, dar încă nu sunt promovate, nu sunt prezentate ca aparţinând culturii române. Ei, bine, Brâncuşi ne-ar putea ajuta să facem acest lucru.

Brâncuşi poate să fie şi trebuie să fie vârful de lance în promovarea culturii române. Înainte de toate, trebuie să luăm însă în mâini această lance.