Brâncuşi ca obiect etnografic

S-ar spune că, plecat de la Hobiţa, Brâncuşi nu se putea întoarce decât în decor rural şi că modernismul românesc nu va fi fost decât o paranteză în lunga curgere a eternităţii satului.

Dan Perjovschi îşi exprima deunăzi dezaprobarea faţă de intenţia Ministerului Culturii de a expune Cuminţenia Pământului la Muzeul Satului din Bucureşti. Mai mult, aşteptările fiindu-i înşelate, el cerea să i se restituie banii donaţi în contul achiziţiei. Este într-adevăr o decizie uimitoare, căci campania de promovare a lucrării lui Brâncuşi a părut multora un omagiu adus modernismului şi, poate, chiar un fel de a smulge lumea românească din orizontul specificului etnografic în care, cu excepţia unei minorităţi intelectuale restrânse, părea închisă iremediabil. Faptul că noul ministru al Culturii este o directoare a ICR din epoca în care instituţia se distanţase polemic faţă de imperativul specificului patrimonial, trecea drept o dovadă că asistăm la o „naţionalizare” a modernismului care a trecut timp de un secol drept o marfă de import. Nu spunea poetul Barbu Fundoianu că lirica (simbolistă) românească de început de secol XX este o colonie a literaturii franceze? Or, Brâncuşi, artistul „ţăran” din Hobiţa, a fost mereu o bună ocazie ratată pentru a integra, fără rest, modernismul în istoria artei româneşti. Acum, când Guvernul Cioloş a declanşat campania de achiziţie publică, au fost destui aceia care au crezut că, iată!, a venit momentul aşteptat. Dar a urmat o decepţie!

Ministerul Culturii nu intenţionează să expună lucrarea la Muzeul Naţional de Artă, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană sau la vreun muzeu creat special pentru această ocazie, ci la Muzeul Satului, printre mori de apă, căsuţe de lemn cu pridvor, lăzi de zestre şi blidare încrustate. Marea evadare modernistă pare să fi eşuat în etnografie şi folclor. S-ar spune că, plecat de la Hobiţa, Brâncuşi nu se putea întoarce decât în decor rural şi că modernismul românesc nu va fi fost decât o paranteză în lunga curgere a eternităţii satului, o mică sclipire, o desprindere ratată, ca a pionierului aviatic Traian Vuia.

Prin urmare aşteptările acelora care au aderat la proiect au fost contrazise. Pentru noi este doar o confirmare în plus că proiectul nu a fost animat de o gândire veritabilă şi că nu este decât produsul unui clişeu de management, dublat de interese politice de moment. Ministerul Culturii şi-a propus să creeze „un eveniment”, marota actuală a administraţiilor culturale din întreaga lume. Or, dacă vrei un „eveniment”, nu te poţi mulţumi cu expunerea lucrării într-un muzeu oarecare, căci ai nevoie de un public numeros care să facă cozi nesfârşite la bilete, de articole de presă, emisiuni de televiziune, sau, pe scurt, ai nevoie de „succes”. Un „eveniment” înseamnă vâlvă cu orice preţ şi profesionalismul acestei bresle de administratori culturali se măsoară în intensitatea agitaţiei publice pe care reuşesc să o provoace.

Cuminţenia pământului FOTO Arhivă Adevărul

Ministerul Culturii a reuşit să-i şocheze pe toţi cunoscătorii prin această reruralizare a lui Brâncuşi, dar ea nu este intenţionată. Poate că, în străfundurile subconştientului, vor fi lucrat, ironic şi subversiv, structurile arhaice, intenţia mărturisită a ministrului fiind însă aceea de a crea un mare eveniment cu public numeros.

Dar, aşa cum se spune, fiecare pasăre pe limba ei piere. Dacă vrei, negreşit, un mare succes, trebuie să te supui legilor sale. Dacă vrei un mare „eveniment” în jurul unui obiect de artă modernă de început de secol XX, într-o ţară care nu a asimilat modernismul, eşti nevoit să creezi travestiuri, să falsifici, să asimilezi obiectul expunerii unui limbaj familiar sau cu alte cuvinte să-l adaptezi aşteptărilor. O mare „expoziţie Cezanne” la Paris a fost un succes colosal cu cozi kilometrice, dar impresionismul intrase „în folclor” dacă putem spune aşa, şi se strecurase în ţesătura identitară a Parisului şi a Franţei. Or, neavând  niciun cârlig în cultura comună a românilor, autorii proiectului Brâncuşi au eşuat în etnografie, sfârşind prin a face exact ceea ce se juraseră să nu mai facă. Şi va fi existat şi presiunea politică, căci ce folos ar putea trage guvernul actual dacă sculptura va fi expusă într-un muzeu ca şi până acum? Ce-i drept, nici până acum Guvernul nu a tras vreun profit de pe urma acestei campanii eşuate, dar se încăpăţânează să nu vadă, adâncindu-se în eroare.

Text semnat de Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti