Brâncuşi, favoritul pentru Cotroceni

Cu ceva timp în urmă, un studiu publicat în Vest ajungea la o constatare interesantă: într-o lume devastată de criza economică, pe piaţa de artă s-au rulat, pentru prima oară în istoria recentă, mai mulţi bani decât pe rutele sinistre ale traficului de droguri.

Însă, în ciuda glamourului revărsat pe la marile galerii, cutuma negoţului cu obiecte de artă este alta: cele mai spectaculoase tranzacţii se fac cu desăvârşită discreţie. Probabil fiindcă s-a aruncat în eter şi ipoteza cumpărării ei cu bani de la buget, scoaterea la vânzare a lucrării lui Brâncuşi „Cuminţenia Pământului” a stârnit valuri în spaţiul public.

La începutul lunii septembrie, în baza unui mandat de reprezentare încredinţat de cele două proprietărese ale sculpturii, Casa de licitaţii Artmark a anunţat intenţia acestora de a o vinde. Preţul vehiculat: 20 de milioane de euro. Imediat, s-au ivit şi cei interesaţi: câţiva colecţionari şi câteva instituţii de peste hotare, doi români şi chiar faimoasa Tate Modern, din Marea Britanie. Având însă în vedere faptul că este vorba de o piesă clasată în categoria Tezaur a Patrimoniului cultural naţional, Armark a derulat procedura de înştiinţare a Ministerului Culturii, care, în virtutea dreptului de preemţiune, s-ar fi putut declara interesat să o achiziţioneze. Şi care chiar a făcut-o, prin vocea ministrului Kelemen Hunor. Care a spus ca nu are atâţia bani, dar că l-a informat pe premierul Ponta despre situaţie, că a propus formarea unei comisii mixte şi că Guvernul a aprobat memorandumul cu privire la demararea negocierilor. Şi care a mai făcut două precizări: 1. În timpul primului său mandat la Cultură (2011-2012),  a mai purtat discuţii despre o eventuală cumpărare a sculpturii de către statul român, dar discuţiile au rămas fără finalitate şi, foarte important,  2.  „Opera nu poate fi scoasă din ţară, e în Tezaur, va rămâne în România, indiferent cine o cumpără”.

Cum era de aşteptat, s-au răscolit pasiuni şi s-au ridicat întrebări. Să le luăm pe rând.

20 de milioane de euro e mult sau puţin?  Păi, în primul rând, fiindcă doar o mână de oameni ştie care sunt criteriile reale după care se impun cotaţiile pe piaţa mondială de artă, răspunsul este  practic imposibil de dat. Apoi, depinde cine judecă. Pentru un pensionar neiniţiat, care vede în „Cuminţenia Pământului” doar o mogâldeaţă cioplită în calcar crinoidal, suma e revoltătoare. Pentru Guvern, ar fi mai degrabă o chestiune de orgoliu: „Statul român ar trebuie să sacrifice trei kilometri de autostradă, care oricum nu se face”, punctează, pe bună dreptate, expertul Cătălin Davidescu.

E bine ca lucrarea să rămână în ţară sau ar trebui să fie lăsată să circule în libertate pe pieţele internaţionale? În principiu, ar fi nimerit să ne păstrăm acasă puţinele piese de artă universală cu care ne putem lăuda. Însă cea de-a doua precizare făcută de ministrul Hunor anulează din start această întrebare. Însă atunci de ce ar mai fi interesat cineva să o cumpere? Să dea un kil de bani, sperând că, odată şi odată, va fi modificată Legea Patrimoniului? Puţin probabil. E adevărat că, intenţionat sau nu, a fost prima lege abrogată după căderea lui Ceauşescu şi că nenumărate opere inestimabile au luat calea bejeniei. Dar cine ar avea chef să aştepte până la următoarea revoluţie? Unde ar fi gheşeftul?

Să o gândească drept o investiţie sigură? Dar cine poate visa că ar putea face investiţii sigure în România?

Deci, va cumpăra sau nu statul  sculptura lui Brâncuşi, la sfârşitul perioadei de preempţiune?

Eu cred că nu. De ce ar face-o?

„Cuminţenia Pământului” va rămâne încă multă vreme singura valoare prezidenţială pe care românii au trimis-o la Cotroceni în ultimul sfert de secol.