comune diverse -, dar sigur cu populaţie mai mult decât majoritar românească binecunoscută şi statornică, dar bântuită astăzi de „patima” artei fără nicio frontieră, cum zic eu, fireşte, ironic.

Este vorba de un reflex al globalizării culturale cu orice preţ sau cu un preţ grav, costisitor, al agresivităţii prostului gust la adresa identităţii spirituale într-un domeniu care a statuat în conştiinţa noastră nobleţea păstrării unei tradiţii demne de toată mândria.

Plecarea, uneori până la golirea unor cătune şi sate şi chiar comune a mâinii de lucru în Occident, în căutarea de slujbe şi, astfel, de venituri cel puţin capabile să susţină material, dacă nu îmbogăţirea sigur supravieţuirea familiilor mai sărace sau direct sărace, a condus la „bombardamentul descoperirii” nepregătite şi al lăcomiei copierii proaste a frumuseţilor arhitecturale şi „picturale” ale acestui apus, unde mâna de lucru oarbă îşi găsea de lucru.

Dacă în spaţiul arhitectural propriu-zis „descoperirile” - cum le zic eu - nepregătite nu au produs obligatoriu şi copierea cu orice preţ a satului european arhitectural atât de bogat, lăcomia „descoperirii” coloristice a acestui sat a fost sufocantă şi direct păgubitoare.

Aşa s-a ajuns ca din Maramureşul vestit pentru parfumul şi aristocraţia identităţii lui spirituale manifestate şi prin arhitectură şi culoarea zidurilor şi cusăturilor şi costumelor, până în satele olteneşti, cu vestitele lor pridvoare cu muşcate, cu albul fericit al păreţilor ca de mănăstire ai caselor, până la poarta Mănăstirii Hurezi, satul românesc s-a împestriţat cu cele mai stridente culori de sorcovă proastă, roşu ca focul, galben strepezitor, mov, verde, muştar... ce cu gândul nu gândeşti şi nu întâlneşti nici în ouăle de Paşte din coşurile duse la biserică şi, astfel, casele ţărăneşti îţi ustură ochii când le priveşti. Şi nimeni nu intervine prin nimic! Nici direcţiile culturale judeţene, nici consiliile judeţene, nici primăriile comunelor, nimeni nu face nimic!

În Occidentul luat cu asalt de lăcomia imitării, regiuni întregi, oraşe şi sate şi cătune au la primăriile lor un department sau un birou, sau un funcţionar, care atrag atenţia locuitorilor că există doar cinci sau şase sau şapte ipostaze arhitecturale ale unei locuinţe şi două sau trei culori ale pereţilor şi bineînţeles cataloage cu fotografii ale acestor ipostaze dintre care îţi poţi alege o anume viziune arhitecturală, o anume culoare, o anume gresie, o anume cărămidă şi aşa mai departe. Şi numai anume! Nu poţi ieşi din catalogul pe care ţi-l oferă oficialitatea localităţii! Şi astfel se păstrează identitatea oricărui sat, oricărei comune, oricărei regiuni în Franţa, în Italia, în Spania, în Germania, în Olanda unde mâna de lucru oarbă românească îşi găseşte întrebuinţarea.

La noi, unde orice este posibil, fiecare face cum îl taie capul sub acoperirea dreptului proprietăţii. Fireşte, este vorba de un drept înţeles greşit, totalmente greşit şi păgubitor.

Bucureştiul însuşi este azi un model nefericit al acestui tip de imitare „occidentală” păgubitoare.

În spaţiile cele mai frumoase ale Bucureştiului, în pieţele lui vestite, cu cerul lor înalt, cu arhitectura nobilă, chiar socialistă, care nu e deloc ruşinoasă, au fost trântite cu orgoliul îmbogăţiţilor de Codrul Vlăsiei şi cu autoritatea agresivă a multinaţionalelor building-uri de fier şi sticlă care nu fac decât să răpească parfumul oraşului cunoscut odinioară ca „micul Paris”.

Când au construit Defanse-ul, parizienii l-au construit la locul lui, astfel încât să constituie un punct de atracţie al fermecătorului Paris, dar nu să strice farmecul Parisului.

La noi, satul românesc, se află din acest punct de vedere în pericol de pierdere a identităţii spirituale şi naţionale, în defavoarea civilizaţiei lui, şi în favoarea „civilizaţiei pistriţe” de sorcovă proastă.

Ce este atât de greu ca la fiecare primărie unde există un architect al oraşului să fie legiferată şi limitarea prin oferte oficiale a „exploziei prostului gust”.

De ce nu li se impune primarilor, comunelor şi oraşelor şi consiliilor judeţene obligaţia de a păstra şi de a apăra şi, astfel, arhitectural şi coloristic o civilizaţie identitară!?!