Se poate, sigur că da. Asta s-a şi întâmplat (nu acum, anul trecut; dar abia acum “s-au luat măsuri”). Un filmuleţ de pe youtube ne arată cum, cu nădejde şi hotărâre, un nene pune furtunul sub presiune pe Poarta Sărutului, în timp ce o doamnă, şefă peste cultura gorjeană, explică “doct” care-i treaba. Cică pentru spălările astea Primăria plăteşte zeci de mii de lei. Nu e interesant? Nu e un exemplu edificator al amestecului de incompetenţă, şemecherie mică, prostie ingenuă şi bâlbâială acută care, la un loc, definesc atitudinea faţă de cultură şi artă în interminabila noastră tranziţie? Căci “cazul” de la Târgu Jiu conţine cam toate ingredientele.

Care va să zică, un oraş are norocul de a găzdui operele unui mare artist, dar administraţia locală nu prea e în stare să aibă grijă de ele (au fost, de-a lungul anilor, tot felul de controverse pe tema ansamblului de la Târgu Jiu), deşi visează la valuri de turişti străini dornici să le vadă. Dacă tot le are, cârpeşte un aranjament local pentru întreţinerea lor. Dar spălatul cu furtunul e ca şi cum, la Luvru, cineva s-ar apuca să şteargă praful de pe tablouri cu o cârpă umedă: cu puţin noroc, poate că nu le-ar deteriora de-a dreptul, iar acţiunea de desprăfuire şi-ar atinge scopul. Dar cum îi poate da prin cap cuiva o asemenea “soluţie”? După care – iarăşi, tipic pentru amărâta noastră tranziţie – sunt chemaţi experţi străini să constate stricăciunile şi să ne spună ce trebuie făcut. Nu puteau fi chemaţi de la început? Ei, şi când vine vorba de specialişti străini, nu mai e loc de-ntors: de la “centru”, se arată într-un târziu muşchii şi se iau măsuri: monumentele vor fi “monitorizate pluridisciplinar”. Şi nu, nu e vorba de distrugere, zice secretarul de stat din Ministerul Culturii (deşi poliţia a întocmit dosar penal pentru distrugere), ci doar de “mici stricăciuni”. De altfel, dl secretar de stat a precizat că anul trecut, când a venit să constate starea Porţii Sărutului, a fost asigurat că pentru curăţare fusese folosită doar “apă călduţă”. Ne-am liniştit.

Pariez că episodul se va încheia cu un “hai, dom’le, că nu s-a întâmplat nimic grav”. Şi bag mâna în foc că foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri nici nu înţeleg care-i problema: “păi ce era să le facă? le-a dat cu apă; oricum plouă pe ele, că sunt în aer liber...”. Dar problema nu e că Poarta Sărutului a păţit sau n-a păţit ceva, ci că pentru întreţinerea unui monument de artă nu există nişte proceduri şi responsabilităţi clare. Asta se întâmplă şi cu alte monumente şi opere de artă, din alte oraşe (dar “pe tăcute”, căci nu beneficiază de celebritatea lui Brâncuşi). Despre patrimoniul cultural, de altfel, mulţi edili (dar şi mai mulţi cetăţeni) cred că e bun doar ca să atragă turişti ori să ne facă mândri aşa, în abstract. Or, concret, patrimoniul cultural bine conservat şi pus în valoare este o sursă importantă de dezvoltare pentru comunităţi. Sunt nenumărate exemple în Europa: oraşe care au prosperat pentru că au ştiut să-şi valorifice bunurile culturale, prin seriozitate şi gândire pe termen lung. La noi, autorităţile locale din câteva oraşe au început să înţeleagă acest lucru şi să facă unele lucruri bune cu mijloace proprii. Ministerul Culturii însă, de ani buni, n-are nici planuri pe termen lung, nici viziune, nici politici care să oprească degradarea şi distrugerea patrimoniului. Are doar “apă călduţă”.