A făcut-o pentru că n-a avut încotro. Simţindu-se băgat în seamă, Nicolae Breban a comis-o şi mai grav decât la conferinţa de presă a ICR (unde se limitase la “cuvinte cu p”). A spus, la televizor şi într-o şedinţă a Academiei, că Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu ar trebui împuşcaţi. După aceea a scăldat-o, pretinzând că era “o metaforă”, că era vorba de polonezi, că domnia-sa dispreţuieşte “atacurile la adresa neamului românesc” şi cică de-aia ar fi spus ce a spus.

Pe ce lume trăim? Ce e toată aiureala asta? Nicolae Breban nu face decât să reia nişte prostii puse în circulaţie de inşi care au manipulat scrierile lui Patapievici pentru a duce o campanie împotriva lui (pe “motiv” că ar fi antiromân, polonez, jidan etc.). Asta făcuse şi la conferinţa de presă a ICR, când s-a răfuit orbeşte cu câţiva iluştri reprezentanţi ai culturii române de azi. Aşa încât preşedintele ICR, neavând încotro, a publicat un text (lung şi întortocheat, care porneşte de la Noica şi conţine o sumedenie de referinţe culturale – Dostoievski, Thomas Mann, Tolstoi etc.) în care declară că se desparte de Nicolae Breban. Academia Română, în schimb, nu zice nimic; sau zice că n-are ce spune, pentru că Breban n-a vorbit despre împuşcare sub cupola Academiei, ci la televiziune.

Pe ce lume trăim? E o lume a vorbelor necontrolate şi a toanelor, o lume în care faptele şi instituţiile nu contează. Dl Radu Boroianu are dreptate: văzându-se numit preşedinte onorific al unui consiliu consultativ la ICR, Nicolae Breban s-a crezut “un despot al culturii române”, s-a pregătit să taie şi să spânzure, să facă “ordine”. Dar atunci de ce s-a încurcat dl Boroianu cu el? Ce nevoie avea de un consiliu consultativ (pe care oricum legea de funcţionare a ICR nu-l prevede) şi de un asemenea preşedinte “de onoare” care se comportă cu totul neonorabil? De ce, în loc să prezinte o strategie şi un plan concret cu privire la activitatea viitoare a ICR, a preferat să se afişeze cu un fost romancier care, în revista pe care o conduce, publică de mulţi ani elogii nemăsurate la adresa propriei persoane? Păi de-asta: pentru că, la noi, vorbele umflate (despre “neamul românesc” ş. cl.) fac mai mult decât faptele. În cultura noastră, afişarea complexelor unui romancier care se crede genial e mai importantă decât punerea cărămizilor una peste alta, cu atenţie şi răbdare, pentru a construi o instituţie solidă. Acesta e şi motivul pentru care Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au devenit ţintele unor nesfârşite campanii denigratoare duse de Antena 3 şi alte instrumente media: pentru că, pe lângă scrierile lor, au oferit culturii române şi instituţii care funcţionează. Or, asta enervează; şi atunci, li se pun etichete de “duşmani ai neamului românesc”, cu mijloacele propagandei celei mai ieftine.

În cartea lui Horace McCoy  Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? (după care Sidney Pollack a făcut un film), oamenii se chinuie să câştige un maraton de dans (competiţie la modă în anii prohibiţiei din SUA). Prin “cuvintele cu p” şi îndemnul la împuşcarea intelectualilor, Nicolae Breban a devenit un campion târziu al maratonului vorbăriei fără sens. Lumea cască gura la el, precum spectatorii maratonului de dans.

Există însă limite ale îmbătării cu apă rece. Academia ar trebui, totuşi, să spună ceva, să dea un comunicat, să aibă o poziţie. Onorabilitatea unei asemenea instituţii e pusă în joc atunci când unul dintre membrii săi nu se comportă la nivelul cerut de statutul de model intelectual şi moral. Iar ICR ar trebui să treacă la fapte, adică la o croială instituţională eficientă, fără vorbărie prea multă (fie ea şi “consultativă”). Cultura unei ţări se face cu instituţii serioase şi credibile, nu cu gargară despre “neamul românesc”.