Învăţături din centrul lumii

Când petreci mai mult de o săptămână-zece zile la Paris, inevitabil contemplezi dincolo de dimensiunea turistică şi cosmopolită a acestui oraş. Parisul nu mai reprezintă demult centrul politic al lumii, de unde veneau luminile, Revoluţia şi limba cancelariilor diplomatice.

El a încetat să mai fie centrul culturii mondiale, locul în care se adunau deopotrivă elita şi boema din cele patru zări, de la Henry Miller la Cioran şi de la Salvador Dali la James Joyce. Parisul nu mai este arbitrul modei şi nici măcar buricul pământului în materie de gastronomie. A fost detronat în aproape toate domeniile.

Cu toate acestea, el continuă să fie cel mai cunoscut, mai iubit şi mai vizitat oraş din lume. Nu există om pe Pământ care să nu-şi dorească să meargă, măcar o dată în viaţă, la Paris. Datele statistice confirmă impresiile personale. În clasamentul mondial al destinaţiilor turistice, întocmit pentru anul 2011, Franţa se afla pe primul loc, cu 79,5 milioane de străini care au vizitat ţara, iar numărul lor a crescut, între timp, la aproximativ 82 milioane de străini. Franţa depăşeşte constant mari puteri mondiale, ca SUA şi China. Cea mai mare parte a turiştilor vizitează, fireşte, Parisul. Care este explicaţia acestei fantastice atracţii şi al acestui formidabil succes al Parisului?

Unul din cei mai buni cunoscători ai săi, Walter Benjamin, l-a numit ”oraş al secolului al XIX-lea”. Prin aceasta, dorea să spună că arhitectura haussmaniană a clădirilor din vastul centru al Parisului, clădiri construite în acea perioadă, este ceea ce-l defineşte. Benjamin face trimitere, în aparenţă, la Parisul imperial al lui Napoleon al III-lea; în fapt, el vrea să spună că întregul ansamblu urban transmite o anumită perspectivă a eternităţii, specifică Parisului. Ideea nu este deloc nouă: toate marile oraşe din istoria lumii, de la Babilon la Atena sau Roma, au transmis, în primul rând prin mijloace arhitecturale, o perspectivă specifică a eternităţii. Parisul vorbeşte însă, ca nici un alt oraş, despre civilizaţia occidentală (o altă definiţie a lui Walter Benjamin: Parisul e o ”bibliotecă străbătută de Sena”). Dacă, peste o mie de ani, cineva va dori să spună, într-un cuvânt, ce este Occidentul, cuvânul acesta va fi, fără nicio îndoială: Paris. În ciuda extinderii civilizaţiei occidentale înspre SUA şi, în realitate, la nivel global, în ciuda ”descentralizării” acestei civilizaţii şi impunerea altor centre, ca New York, Londra, Tokyo etc., Parisul rămâne pentru totdeauna simbolul Occidentului, adică al celei mai dezvoltate civilizaţii umane care a existat vreodată în istorie.

Arhitectura este un element esenţial, dar ideea oraşului etern este subliniată şi prin multe alte mijloace, unul din cele mai importante fiind expunerea patrimoniului naţional francez. După cum se ştie, acesta este extrem de valoros şi de divers; în acelaşi timp, este pus în valoare dintr-o perspectivă unitară şi coerentă. Milioanele de turişti care intră la Louvre, la d’Orsay, la Branly, precum şi la puzderia de muzee şi expoziţii, mai mari sau mai mici, din centru sau din banlieu, iau contact nu doar cu istoria şi cultura Franţei, cu Franţa Vechiului Regim sau a Revoluţiei, cu Franţa lui Napoleon, cu Franţa lui de Gaulle şi a lui 1968, cu Franţa ”de peste mări”, cu Franţa picturii academice sau a impresioniştilor etc. etc.. Ei iau, de fapt, contact nu atât cu o istorie şi o cultură naţională, fie ea istoria şi cultura unui imperiu, cât cu istoria şi cultura lumii occidentale. Vizitatorul are prilejul să cunoască un univers complex şi deschis, care nu este doar al Franţei, ci al întregii lumi.

Nu am făcut această scurtă expunere pentru a realiza un contrast cu ”micul Paris”, Bucureştiul de toate zilele, oraşul de pe Dâmboviţa. Asemenea comparaţii nu-şi au niciun rost. Vizitând însă, recent, Parisul, m-am întrebat ce-am putea învăţa din lecţia superbă pe care o oferă acest oraş. Desigur, am putea învăţa ştiinţa turismului, arta de a ne pune în valoare propriul patrimoniu. La aceasta, desigur, ar trebui să se adauge foarte multe investiţii. Rezultatul nu va fi, cu toate acestea, cel aşteptat, dacă nu vom şti să proiectăm o perspectivă asupra lumii, dacă nu vom şti să le arătăm străinilor punctul nostru de vedere sau felul în care se văd lucrurile din interiorul spaţiului românesc. Care este viziunea noastră, cum circumscriem noi valoric patrimoniul naţional pentru a-l oferi, în cea mai bună lumină posibilă, celorlalţi şi a vorbi astfel şi în numele lor? Pentru aceasta, nu cred că e nevoie de istoria unui imperiu. Aşa cum spune românul, atât de apreciat la Paris, Mircea Eliade, orice parte, orice margine a lumii poate fi un centru al ei. Trebuie doar să-l găsim.