Între enigmă şi conspiraţie: protoromânii şi limba lor (III)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acesta este ultima intervenţie din această serie, în care am încercat, parcurgând mai multe teorii, să înţelegem unde putem fixa matca limbii noastre, ce întindere şi ce caracteristici lingvistice are.

Acesta este ultima intervenţie din această serie, în care am încercat, parcurgând mai multe teorii, să înţelegem unde putem fixa matca limbii noastre, ce întindere şi ce caracteristici lingvistice are. Ca de obicei, am să încep citând unul din comentariile dumneavoastră pe această temă:

„Nu sunt un specialist, ci doar un pasionat de istorie, dar doresc să fac următoarea remarcă: nouă românilor, şi în special istoricilor români (dar şi pseudoistoricilor!), ne e frică de cuvântul «migraţie». Stăm închistaţi în aceasta teorie autohtonistă, pe care încet încet nu o mai crede nimeni, nici măcar noi românii. Asta e şi una din cauzele pentru care apar aceste manifestări şi aberaţii «dacomane». Ce este aşa de greu să admitem, măcar admigraţia dacă nu migraţia la nord de Dunăre? De frica iredentismului maghiar? Unitatea dialectului daco-român este rezultatul unei «iradieri» recente (după mine, secolele X-XIII), dintr-un nucleu solid si profund romanizat (tot după mintea mea, ar fi un cerc imaginar în care intră Banatul, sudul Pannoniei, nordul Croaţiei şi al Serbiei, partea vestică a Olteniei şi Timocul sârbo-bulgar). Dacă limba română s-ar fi răspândit mai devreme pe teritoriul actual al României, ar fi apărut dialectele. Asta s-a întâmplat pe tot teritoriul zonelor romanizate (Italia, Franţa, peninsula Iberică, etc.). Ori, în cazul nostru, dialectele limbii române comune, cele mai multe, sunt la sud de Dunăre! Avem nevoie de puţin curaj şi putem rescrie puţin istoria noastră, sau măcar să-i punem pe împăraţii Constantin şi Iustinian în aceeaşi categorie de însemnătate cu Decebal şi Traian!” (Om om)

***

3. În TEORIA MIGRAŢIEI sunt cuprinse două ipoteze de sens contrar, şi anume:

A. Teoria migraţiei de la sud la nord de Dunăre. O serie de istorici din veacul al XIX-a, istorici de origine maghiară şi germană, apoi istorici ruşi şi, ceva mai târziu, istorici sovietici din epoca stalinistă, au afirmat că protoromâna s-a format la sud de Dunăre. Ambele şcoli, maghiaro-germană şi rusă, au contestat străvechimea românilor în Transilvania, sau ancestralitatea lor din Basarabia ocupată sau Moldova sovietică. Conform teoriei lui Robert Rössler, strămoşii românilor de azi ar fi migrat târziu de la sud la nord de Dunăre. Prin urmare, aşa cum se cunoaşte, conform istoricilor maghiari care susţin această teorie, la venirea ungurilor în Transilvania, în secolul al X-lea, teritoriul era vacant sau, oricum, neocupat de români. Este o teorie pe care o regăsim publicată sub patronajul Academiei din Budapesta (a se vedea şi „Istoria Transilvaniei” apărută sub direcţia lui Béla Köpeczi, în 1992), mai bine de o sută de ani mai târziu, şi, fără a ofensa pe nimeni, cred că aceasta trebuie considerată teoria oficială a istoriografiei maghiare.

Astfel, în secolul al XIII-lea, după marea invazie mongolă, coroana maghiară a decis repopularea părţii de est a regatului şi a regiunilor adiacente transcarpatice cu o populaţie care ar fi imigrat de la sud de Dunăre şi care s-ar fi stabilit în Transilvania şi Banat şi, din aceste locuri, mai târziu, ar fi „descălecat” peste Carpaţi, formând Principatele Române: Ungrovlahia şi Moldova. Conform acestei teorii, etnicii români au sosit în aceste ţinuturi după aşezarea slavilor, ungurilor şi chiar a saşilor şi tătarilor.

Cele mai vehiculate argumente în sprijinul teoriei lansată de Robert Rössler sunt: perioada scurtă, de numai 165 de ani, de ocupare a Daciei de către romani (acest argument apare şi la curentul dacologic, la care soluţia e oferită prin găselniţa cu „limbile surori”, dacă şi latină); romanii nu au cucerit decât o mică parte din teritoriul Daciei, mai exact: Transilvania, Oltenia şi Banatul, părţi din Muntenia şi din sudul Moldovei, Serbia răsăriteană şi Bulgaria septentrională, ceea ce este afirmat şi de dacologi, cu celebrul lor procent, dar şi mai redus, de 14%; dacii „liberi” nu au avut decât un contact sporadic cu romanii, răzvrătindu-se în mai multe rânduri împotriva ocupanţilor; după Eutropius (secolul IV. d.Hr.), Aurelian a retras din Dacia nu doar administraţia, dar şi pe coloni şi, probabil, şi pe dacii romanizaţi; carpii, triburi dacice care trăiau în Moldova, vor ocupa ulterior teritoriul abandonat; există un număr destul de redus de documente scrise care să probeze existenţa unor populaţii de limbă romanică în Dacia între retragerea aureliană şi secolul al X-lea (mult dezbătuta „muţenie” documentară de o mie de ani); nu există niciun indiciu clar al influenţei germanice în limba română, deşi în secolele al V-lea şi al VI-lea Dacia a fost locuită de triburi migratoare de origine germanică; cuvintele vechi de origine slavă ai intrat, preponderent, pe filieră medio-bulgară şi sârbo-croată; dintre graiurile daco-românei, cele mai apropiate de dialectele din sud, sunt cel vorbite în Banat, pe Valea Timocului şi în Oltenia; un număr de cam două sute de cuvinte sunt comune cu albaneza; folosirea slavonei ca limbă de cult şi de cancelarie, precum şi dependenţa bisericii de patriarhatele de la Peć, Ohrida şi Constantinopol. Acestea sunt argumentele cele mai des invocate.

B. Teoria migraţiei de la nord la sud de Dunăre.

Fireşte, a apărut şi ca o reacţie la teoria lui Rössler din partea istoricilor români, dar şi a unor istorici sârbi, bulgari sau macedoneni, şi care, la rândul lor, nu putea admite ca populaţii de români să fi trăit pe teritoriul acestor ţări înainte de venirea slavilor, în ciuda a patru, cinci sau şase secole de ocupaţie romană şi care ar fi putut conduce la apariţia unor populaţii romanizate. Conform acestei contrateorii, „valahii” din Balcani au venit târziu, de la nord de Dunăre şi, în consecinţă, protoromâna s-a format la nord de marele fluviu. Aici ne întoarcem la procesul de romanizare intensă, conform teoriei oficiale, susţinută de istoricii români de azi, cu puţine excepţii (teoria a fost prezentată în textul anterior: Între enigmă şi conspiraţie: protoromânii şi limba lor (II)”, şi pe care în regăsiţi pe acest blog).

În lumina acestei teorii, „valahii” din Balcani provin din păstorii care au coborât de la nord de Dunăre ajungând până în actuala Grecie (mult pomenita transhumanţă). Această teză intră însă în contradicţie cele ale unor istorici greci care afirmă că aromânii sunt, de fapt, greci latinizaţi, aromâna fiind o limbă romanică care apare independent de română. Compararea cu aromâna a unor cuvinte latineşti se face doar pentru a le atesta vechimea şi caracterul moştenit la cele două populaţii romanizate.

Iată care sunt, în sinteză, argumentele în favoarea acestei teze migratorii: colonizarea intensivă la care romanii au supus Dacia, mai ales după 106 d.Hr; colonii, venind din diverse părţi ale imperiului, au făcut ca într-un spaţiu multietnic şi multilingv, latina populară să fie adoptată de toţi, inclusiv de localnici, din raţiuni de comunicare; conservarea toponimelor de origine daco-romane: Dunăre („Donaris”), Mureş („Maris”, mai greu de explicat în mod satisfăcător), Someş („Samus”), Arieş („Auraneus”), Prut („Porata”, din gr. „Pyretos”). Tot aşa, unele nume de localităţi: Deva („Dava”), Abrud („Abruttum”). Lista se poate completa şi cu unele toponime, ca Argeş, din substrat; asemănarea dintre portul tradiţional românesc şi cel al dacilor de pe Columna lui Traian; titlul purtat de Constantin cel Mare, Dacicius Maximus, în 336, la fel ca şi Traian, în 106, ceea ce indică prezenţă dacilor în ţara lor şi după retragerea aureliană; admiţând că populaţia romană s-ar fi retras parţial, ea a rămas undeva în bazinul Dunării, în centrul Moesiei, într-o regiune care a fost numită atunci Dacia Aureliană, împărţită, la rândul ei, în Dacia Ripensis şi Dacia Inferior, continuându-şi schimburile comerciale cu cei de la la nord de fluviu, unde romanii exploatau ocne de sare, aşa cum o atestă numeroasele monede găsite; multe situri arheologice, la nord de Dunăre, arată că latina a servit de limbă de comunicare între populaţiile sedentare, romanizate sau nu, şi cele migratoare: gepizi, goţi, avari, slavi… ; prin tot ce s-a arătat, româna prezintă trăsături lingvistice de tip „pidgin”, cum spun unii istorici francezi, la fel ca şi celelalte limbi balcanice, ca albaneza şi neogreaca

***

Fie şi la o ochire superficială, nu putem să nu constatăm că fiecare din aceste cinci teorii prezentate în trei încercări sintetice ne pun în faţa unei situaţii puţin confortabilă. Mai întâi, pentru că toate au argumente şi contraargumente care îl lasă pe cititor descumpănit. Cine are dreptate? Cine conspiră din umbră? Cine ne minte de peste mai bine de două sute de ani?

Cu cea mai mare durere, va trebui să admitem că nu avem nicio teorie suficient de puternică şi cu şanse de a fi acceptată de comunitate internaţională privind începuturile noastre istorice şi cele ale limbii române. Mai mult, dintr-o crasă nepăsare, nu se fac investiţii semnificative pentru cercetarea istoriei românilor, deşi, păstrând proporţiile cuvenite intervenţiile pe acest blog arată şi unui neavenit că există determinare, pasiune şi cunoaştere suficientă pentru ca Academia să-şi ia în serios misiune şi menirea. Altminteri, vor mai trece poate decenii sau secole, fără limpeziri, continuând, genetic, să rămânem o enigmă. O enigmă şi un miracol, cum spunea Brătianu. Cu toate acestea, descrierea diacronică a limbii pare posibilă şi chiar necesară, aşa cum voi încerca să arăt pe mai departe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite