„Zorii Revoluţiei Române“ Episodul 4. Puterea nucleară a României, între intrigi şi apeluri la dezarmare

„Zorii Revoluţiei Române“ Episodul 4. Puterea nucleară a României, între intrigi şi apeluri la dezarmare

Nicolae Ceauşescu a condus delegaţia română care a participat la lucrările Sesiunii Anuale a ONU, în octombrie 1970; Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

În logica Războiului Rece, înarmarea celor două blocuri trebuia să fie egală. Pentru o distrugere reciprocă asigurată. Însă, pentru statele mici, care nu făceau parte din grupul restrâns al puterilor nucleare, dezarmarea era imperativă. În estul comunist s-a insistat pe această necesitate, iar România a fost printre statele care au susţinut constant politica dezarmării şi neproliferării armamentului nuclear, în ciuda diverselor acuzaţii străine

La sfârşitul anilor 1980, ambasadorul Ungariei la Bucureşti a început să lanseze acuzaţii că Armata Română se pregătea să-i atace ţara, iar Budapesta a început să reclame că România dezvolta focoase nucleare şi achiziţiona sisteme de rachete pentru a le folosi împotriva Ungariei. Deşi tratate cu prea puţină seriozitate de analiştii occidentali, acuzaţiile aveau implicaţii grave pentru România, din punct de vedere al dreptului internaţional.

România nu a primit statutul de cobeligerant, în ciuda celor 540.000 de soldaţi cu care ţara a contribuit pe front în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial. În plus, a fost sancţionată pentru că s-a aflat în alianţă cu Germania hitleristă. Autorităţile sovietice impuseseră românilor o serie de restricţii prin Tratatul de pace semnat pe 19 februarie 1947. Articolul 14 al Tratatului specifică: „[România] nu va deţine, construi sau face experimente cu niciun fel de arme atomice, rachete teleghidate sau autopropulsate ori aparatură de detonare a acestora“. Astfel, achiziţionarea independentă a unei arme nucleare sau a unei rachete cu rază medie de acţiune care s-o transporte, indiferent de mijloace, ar fi însemnat abrogarea unilaterală a tratatului, iar România ar fi pierdut protecţia pe care acesta i-o oferea. Mai important, ar fi fost pusă în discuţie recuperarea Transilvaniei de nord, care se aflase sub ocupaţie maghiară în perioada 1940-1944 (şi sub ocupaţie sovietică în 1944-1945).

Insinuări şi asigurări

 

Autodenunţul românesc postdecembrist

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică de la Viena (AIEA), parte a sistemului ONU, la care România a aderat chiar în anul înfiinţării, 1957, a constatat în 1992 că statul nu respectă regulile impuse prin Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Cu alte cuvinte, România se afla în rândul statelor-problemă care ameninţau pacea internaţională – Irak, Coreea de Nord, Iran, Libia, Siria. Constatarea a fost emisă la insistenţa autorităţilor române, din motive politice, pe baza unui „raport unic, oral“ şi indisponibil publicului, şi în ciuda faptului că directorul general al AIEA a recunoscut că acordul de garanţii cu România nu se aplica şi situaţiilor care implicau „cantităţi foarte mici de material nuclear“.
„S-a discutat puţin cazul, la momentul respectiv sau ulterior. Spre deosebire de alte cazuri de nerespectare a prevederilor tratatului, România nu are o secţiune specială pe site-ul AIEA unde să fie explicat cazul. Garanţiile din anii 1992 şi 1993, incluse în rapoartele anuale ale Agenţiei, nu fac nicio menţiune cu privire la caz. Atunci, Secretariatul era preocupat cu verificarea cazurilor din Irak, Coreea de Nord şi Africa de Sud, însă e uimitor că s-a vorbit public foarte puţin despre faptul că Agenţia a trimis o echipă specială de inspecţie în România, chiar dacă numai în scopuri demonstrative“, declara un observator. Se sesizează o anumită reticenţă în a atrage atenţia asupra cazului. Mohamed El Baradei [n.r. –consilier juridic la Secretariatul AIEA şi, ulterior, director al AIEA] spunea că scopul noului guvern român a fost să „îl discrediteze şi mai mult pe fostul preşedinte comunist“. „Noul guvern a cerut o inspecţie specială pentru a arăta că, sub conducerea lui Ceauşescu, România a reprocesat o sută de miligrame de plutoniu fără să informeze AIEA“, a adăugat El Baradei.

Pe 8 mai 1989, în „Der Spiegel“ a fost publicat un articol senzaţional în care se afirma că Messerschmidt-Bolkow-Blohm (MBB), companie cu sediul în München, construia în România „o uriaşă fabrică de rachete nucleare cu rază medie de acţiune“. Apărut la câteva săptămâni după ultima declaraţie publică a lui Nicolae Ceauşescu, în care liderul român preciza că „din punct de vedere tehnic, avem capacitatea de a fabrica arme nucleare“, articolul exploata comentariul ca pe o dovadă a existenţei unui program de dezvoltare a armelor nucleare, evitând însă, convenabil, orice referire la faptul că Ceauşescu reiterase politica României de dezarmare nucleară şi de distrugere a armelor nucleare.

În realitate, serviciile americane de informaţii ştiau că „România avea capacitatea de a avea arme nucleare“, cel puţin din 1964, dacă dorea. Dar Washingtonul nu era îngrijorat, căci Bucureştiul îl informase deja pe preşedintele J.F. Kennedy, în octombrie 1963, că România nu a permis şi nu va permite prezenţa armelor nucleare pe teritoriul său. Chiar invitase SUA să trimită echipe de verificare. Aceeaşi atitudine fusese exprimată clar şi în faţa ambasadorului american la Moscova, Averell Harriman, de preşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară din România, Gheorghe Gaston-Marin, care afirmase în mai 1964 că ţara sa deţine substanţiale rezerve de uraniu, „pe care preferă să le folosească pentru a obţine mai degrabă energie electrică decât material fisionabil“. Iar în această privinţă, declaraţiile şi comportamentul României au demonstrat o remarcabilă consecvenţă.

Capabilităţi tehnice

La mijlocul anilor ’70, Ceauşescu a făcut prima sa declaraţie publică referitoare la capacitatea României de a dezvolta arme nucleare. În 1976, analiştii americani considerau că „dacă România ar opta să producă arme nucleare, ar putea obţine cunoştinţele şi materialele necesare într-un timp relativ scurt de la furnizori occidentali, precum germanii, britanicii sau francezii, ori chiar de la chinezi“.

Pe 9 iulie 1984, Ceauşescu a declarat într-un interviu pentru conglomeratul de presă Hearst că „dacă am dori să producem astăzi o armă nucleară, am putea s-o facem“. Însă, ca de obicei, a subliniat imediat că ţara sa era împotriva achiziţionării, depozitării şi escaladării înarmării nucleare şi dorea reducerea globală a armelor nucleare şi retragerea lor completă din Europa.

Putem produce orice fel de echipament. Există, totuşi, un singur domeniu în care nu vrem să întreprindem nimic: cel al armelor nucleare. Da, avem şi această capacitate tehnolo­gică; dar nu vom porni pe această cale pentru că noi ne opunem ferm armelor nucleare al căror uz ar însemna distrugerea vieţii de pe planeta noastră; şi noi cerem eli­minarea armelor nucleare din toate statele din lume şi vrem o lume fără arme şi războaie.

Nicolae Ceauşescu

14 aprilie 1989, Bucureşti

Declaraţiile României şi-au păstrat deplina credibilitate în Occident deoarece Bucureştiul nu demonstrase niciun interes în achiziţionarea de rachete nucleare după criza rachetelor din Cuba şi nici nu găzduise sau deţinuse vreo armă nucleară de când făcuse primul apel la destindere şi dezarmare, cu 20 de ani în urmă. Caracterul veridic al acestor declaraţii este atestat şi de dezvăluirile postcomuniste din arhive, care demonstrează campania pentru destindere şi dezarmare nucleară, campanie insistentă şi singulară dusă de Bucureşti în interiorul Pactului de la Varşovia, din anii 1960 până la sfârşitul deceniului ’80.

Aşadar, nu exista nimic ameninţător în declaraţia făcută de Ceauşescu, în august 1988, în discuţia cu premierul maghiar Károly Grósz, că România avea capacitatea şi cunoştinţele necesare pentru „a produce şi a fabrica orice, chiar şi dispozitive nucleare“, dacă dorea. Nimic excepţional nu avea nici declaraţia sa din 14 aprilie 1989 în faţa Plenului reunit al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste: „Din punct de vedere tehnic, avem capacitatea de a produce arme nucleare“. Aşa cum subliniase liderul român, România nu-şi folosise această capacitate pentru că „ne opunem ferm armelor nucleare“.


Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările