Ziua de 1 mai: trecut, prezent, viitor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Data de 1 mai reprezintă şi astăzi o provocare pentru cei care încearcă să-i stabilească semnificaţiile. Cele mai cunoscute sunt legate de Ziua Internaţională a Muncii, în timp ce românii, în calendarul popular îi atribuie înţelesuri profunde.

În 1884, o cunoscută federaţie sindicală americană, „Federation of Organized Trades and Labor Unions”, a decis să ceară patronatelor să reglementeze programul normal cu durata de 8 ore până la 1 mai 1886. Cum în apropierea datei de 1 mai 1886 nu se realizase nimic concret, s-a decis declanşarea unei greve generale, la care au participat peste 500 000 muncitori, la nivelul Statelor Unite ale Americii, în mari centre ca New York, Detroit Milwaukee.

Chicago a devenit, de departe, centrul celor mai importante manifestaţii, ajungându-se ca sub conducerea anarhistului Albert Parsons să protesteze până la 80 000 de muncitori.

La 1 mai 1886, în oraşul nord-american Chicago, muncitorii de la Uzina de Maşini Agricole McKormick s-au decis să protesteze printr-o grevă generală. Aceştia doreau condiţii de muncă mai bune, între care, la loc de cinste figura ziua de muncă de 8 ore. Intervenţia a 200 de poliţişti a făcut ca din rândul muncitorilor să moară un om şi alţi 10 să fie răniţi.

Masacrul din Haymarket Square

Ca replică faţă de recurgerea la violenţă din partea forţelor de ordine, muncitorii au decis să se adune în data de 4 mai 1886 în Haymarket Square, în semn de protest. În fruntea muncitorilor se aflau şi militanţi anarhişti ca August Spies, Albert Parsons şi Samuel Fielden. Deşi manifestaţia s-a derulat paşnic, la ora 10 seara, primarul oraşului Carter Harrison i-a cerut inspectorului John Bonfield, şeful poliţiei, să concentreze cei 180 de poliţişti masaţi în apropiere pentru a interveni, deşi manifestaţia se terminase, iar participanţii se pregăteau să plece. În cursul confruntării, o încărcătură explozibilă a explodat, fiind lansată de cineva din mulţime. Un poliţist a fost rănit mortal. Situaţia a devenit critică, poliţia deschizând focul. Au căzut mai mulţi muncitori, dar şi 7 poliţişti.

Ca urmare a acestor violenţe, au fost arestaţi 7 militanţi anarhişti (alături de Spies şi Fielden se găseau George Engel, Adolpf Fischer, Louis Lingg, Michael Schwab, Oscar Neebe). Albert Parsons, decizând să se predea, a devenit cel de-al optulea arestat.

La 21 iunie 1886, în centrul oraşului Chicago, a început procesul împotriva militanţilor anarhişti arestaţi. Se dorea, astfel, să se arate pericolul profund pe care îl reprezenta anarhismul în ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea.

Sentinţa s-a pronunţat la 19 august 1886, şapte dintre acuzaţi primind condamnarea la moarte, în timp ce Oscar Neebe a fost condamnat la 15 ani de închisoare (ulterior, a fost condamnat la închisoare pe viaţă).

În lume, a fost iniţiată o campanie de solicitare a anulării pedepsei pentru cei condamnaţi. Ecourile deosebite ale acestei campanii au dus la comutarea pedepsei unora dintre ei, la închisoare pe viaţă: Schwab, Neebe şi Fielden. Lingg s-a sinucis în închisoare. Spies, Engel, Parsons şi Fischer au fost executaţi prin spânzurare la data de 11 noiembrie 1887.

În 1888, American Federation of Labor (abreviat AFL) a decis că muncitorii vor intra în grevă generală pe data de 1 mai 1890. Incidentele de la Chicago şi punerea revendicărilor muncitoreşti exclusiv pe seama anarhiştilor au afectat grav iniţiativele de reformă a procesului muncii.

Samuel Gompers, şeful AFL s-a adresat Internaţionalei a II-a de la Paris, în scopul concentrării eforturilor de obţinere a programului de 8 ore pentru ziua standard de lucru. Internaţionala a II-a a fructificat foarte bine momentul, formulând un răspuns la scrisoarea lui Samuel Gompers,din care a reieşit faptul că europenii luptă pentru ca la 1 mai 1890 să aibă loc o mare manifestare internaţională al cărei obiectiv era „ziua de 8 ore”.

Cert este că, nici până azi nu s-a dovedit cine a fost cel care a aruncat bomba în Haymarket Square.

Campania de simpatie pentru cei condamnaţi a continuat, astfel că la 26 iunie 1893, condamnaţii aflaţi în detenţie au fost graţiaţi, iar cei executaţi au fost reabilitaţi post-mortem.

Ulterior, federaţiile sindicale americane s-au delimitat de propunerile Internaţionalei a II-a, reuşind să impună „Ziua Muncii”, drept prima zi de luni din luna septembrie. Totuşi, Congresul American a decretat, la 28 iunie 1894, ziua de 1 mai ca sărbătoare legală.

Ziua de 1 Mai a continuat să se impună atât în state unde nu existau regimuri socialiste şi comuniste, cât şi în state considerate capitaliste.

Un exemplu îl constituie chiar România. Prima oară, data de 1 mai a fost sărbătorită de către promotorii ideilor socialiste ca „Zi a Solidarităţii celor ce muncesc”, la 1 mai 1890.

Data de 1 Mai nu a scăpat nici conducătorilor nazişti ai Germaniei, care s-au gândit să accentueze planurile lor diabolice inclusiv prin ideologizarea excesivă a zilei de 1 Mai (1 Mai 1933 a devenit pentru prima oară zi liberă în Germania), ca zi a unităţii poporului german (care trebuia să fie superioară luptei de clasă, considerate decadente) - Ziua Naţională a Muncii - în totală opoziţie cu manifestările de sorginte socialistă şi occidentală. În fapt, această sărbătoare preluată de către aparatul de propagandă construit în jurul lui Adolf Hitler s-a dorit a fi un veritabil „cadou otrăvit” pentru muncitorii din Gemania, deoarece regimul de la Berlin dorea să controleze politic sindicatele, eliminând orice tentativă de ripostă.

1 Mai în România

În România, Regele Carol al II-lea, care a instaurat un regim de monarhie autoritară la 10 februarie 1938, a dorit să încurajeze „unirea organică a românilor”, creând un singur partid, Frontul Renaşterii Naţionale. Astfel, la 1 mai 1939, în Bucureşti a avut loc o puternică manifestaţie, primul congres naţional al breslelor, organizat ca urmare a deciziei luate de către Ministrul Muncii de atunci, Mihai Ralea. Acest congres s-a ţinut la Cinematograful „Aro” din Bucureşti. Manifestanţii au mărşăluit solemn pe Calea Victoriei, în Bucureşti, fiind salutaţi de la balcon de către Regele Carol al II-lea. Acesta impusese o singură formă de organizare sindicală, la nivel naţional, cu filiale în reşedinţa fiecărui ţinut al ţării (formă de organizare administrativ-teritorială superioară judeţului, condusă de un rezident regal, care grupa mai multe judeţe).

În România, după 1944 şi până în 1989, ziua de 1 Mai (Ziua Muncii), ca şi cea de 23 August (Ziua Naţională) au devenit sărbători de importanţă naţională (zile libere), cu un ceremonial deosebit, manifestaţii publice, discursuri, defilări, urmate de sărbătorirea în aer liber. Ziua de 2 mai a devenit Ziua Tineretului, fiind decretată de asemenea, zi liberă.

După 1989, în România, data de 1 mai continuă să fie considerată zi liberă, dar se vorbeşte mai mult despre distracţie şi „minivacanţa de 1 Mai” (semnificaţia de „Zi a Muncii”, fiind lăsată cumva în planul al doilea), atunci când această zi se află în aproprierea sfârşitului de săptămână (joi sau vineri), ori la începutul săptămânii (luni sau marţi).

Toate statele socialiste din lume au organizat şi încă mai organizează ample manifestări dedicate zilei de 1 Mai, prilej de expunere şi de reangajare faţă de doctrina socialismului şi solidarităţii internaţionale a muncitorilor.

Pentru români, însă, ziua de 1 mai a mai avut o semnificaţie, de această dată ţinând de tradiţia populară. Ziua „Sfântului Ieremia”, vestit prooroc al Vechiului Testament (recunoscut pentru profeţiile sale tragice cu privire la suferinţele poporului evreu) era celebrată la români sub numele de Armindeni. I se mai spunea şi „Ziua Pelinului”. Se considera că în acea zi femeile măritate trebuiau să culeagă plante medicinale şi să nu lucreze în gospodărie. Nici bărbaţii nu trebuiau să muncească la câmp, pentru ca vitele să nu se îmbolnăvească şi ogoarele să nu fie atinse de secetă. Totuşi, cea mai importantă restricţie era pentru cei care aveau podgorii. Lucrul la vie era cu desăvârşire interzis, pentru a evita aversele de ploaie, bolile viţei de vie, dar mai ales, grindina.

În general, se considera că în acea zi era bine ca oamenii să petreacă acasă, sau la petreceri câmpeneşti, cu vin şi bucate alese.

Iată, aşadar, cum ziua de 1 mai a ajuns să fie una de referinţă pentru oameni din întreaga lume. Indiferent de ideologie, peste tot au loc manifestaţii, serbări, mitinguri.

Mult timp, ideile socialiste au fost asociate în mod greşit cu anarhismul, deoarece anarhiştii găseau în rândul muncitorilor şi ţăranilor mediul propice ideilor despre răsturnarea ordinii existente. Anarhismul se deosebeşte, însă, de socialism prin faptul că în locul ordinii potenţial înlăturate nu-şi propune o altă ordine, ci lasă totul la voia evoluţiei ulterioare.

Socialismul reprezintă o ideologie întemeiată pe o serie de principii morale, precum dreptatea socială, respectul faţă de om, comunitate, societate în general. Egalitatea, solidaritatea, onestitatea, planificarea muncii, controlul colectiv asupra proprietăţii publice, fără a nega, însă, proprietatea privată, implicarea statului în economie, protejarea valorilor naţionale, a resurselor economice vitale vin să completeze tabloul ideilor socialiste.

Şi în viitor, munca va reprezenta modul prin care oamenii vor reuşi să-şi asigure existenţa. Ideologiile politice au influenţat şi vor influenţa percepţia despre muncă şi raporturile de muncă.

Cum în acest an creştinii ortodocşi şi greco-catolici au sărbătorit Învierea Domnului în ziua de 1 mai 2016, doresc să le spun şi eu tuturor cititorilor „Hristos a înviat”!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite