Cartea lui Felician Velimirovici, autor despre care, în absenţa unei note biografice care, după părerea mea, ar fi fost absolut necesară, deduc că ar lucra la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa, a fost la origine o teză de doctorat. Scopul şi rostul tezei şi al cărţii au fost, sunt acelea de a elucida felul cum, în perioada comunistă, s-a concretizat obsesia regimului faţă de istorie şi de istorici. De unde permanentul control la care aceştia au fost supuşi, de unde repetatele schimbări de macaz, de unde subordonarea şi încălecarea politică a istoriografiei. Cu periodicele ei momente de respiro. A fost însă vorba despre o continuă supraveghere, supravegheată fiind societatea românească însăşi. Supraveghere care, cum nu putea fi totală, căci nenumăraţilor propagandişti şi activişti politici ce au parazitat domeniul li s-au opus profesioniştii, cercetătorii oneşti, a determinat adesea, în momente-cheie înfiinţarea şi finanţarea masivă a unor instituţii şi organizaţii paralele, aflate în relaţie tăcut antagonică cu cele în care încă se mai făcea cercetare adevărată. Atunci când nu s-a ajuns la desfiinţări şi contopiri care, sub pretextul eficientizării şi unor necesare economii, urmăreau supunerea totală a felului în care se scria despre istorie directivelor şi intereselor, altminteri mereu capricioase ale PCR şi, mai cu seamă, ale conducătorilor acestuia.

Deşi nu sunt un profesionist al domeniului istoriografic, îmi îngădui să spun că cercetarea lui Felician Velimirovici este una exemplară. Că nu se bazează doar pe studierea atentă a arhivelor şi a bibliotecilor ori pe discuţiile cu unii dintre istoricii care, vrând-nevrând, au devenit protagoniştii şi actorii cărţii sale. Că este fundamentată pe o metodă clară şi pe o bibliografie de ultimă oră din care s-a articulat metoda cu pricina.

Dar nu despre cartea Istorie şi istorici în România comunistă (1948-1989) aş dori să scriu în comentariul meu de astăzi. Cu siguranţă, voi reveni asupra cărţii într-o ocazie viitoare. Mărturisesc însă că, îndată ce am aflat despre apariţia volumului, am dorit să intru în posesia lui fiindcă simpla lui existenţă mă făcea să îl pun în relaţie cu o cercetare mai veche pe care am ajuns să o cunosc mai întâi pe undele scurte ale Europei Libere în limba română. Care, dacă îmi amintesc bine, a difuzat-o în primăvara anului 1980, chiar înainte de a deveni carte.

E vorba despre „Politică şi istorie- Cazul comuniştilor români”, eseul lui Vlad Georgescu (foto), scris de acesta în intervalul toamna anului 1976- primăvara lui 1977, înainte ca disidenţa lui să devină publică, să îi aducă ore lungi de anchetă la Securitate şi câteva luni bune de arest în beciurile acesteia. Eseu pe care îl socotesc parte a disidenţei sale şi care tocmai fiindcă documenta felul în care comuniştii români au instrumentalizat scrisul istoric nu avea cum să apară în România. „Politică şi istorie-Cazul comuniştilor români” a fost tipărită mai întâi în 1981 la micuţa editură müncheneză Ion Dumitru şi de abia în 1991 în România, numărându-se printre primele cărţi apărute la nou înfiinţata editură bucureşteană Humanitas.

Felician Velimirovici îi rezervă în cartea sa un capitol aparte autorului eseului Politică şi istorie- Cazul comuniştilor români. Capitol intitulat Vlad Georgescu, istoricul exemplar. Nu, nu este vorba despre un text scris după uzatul model „viaţa şi opera”. Nu, Felician Velimirovici nu insistă mai mult decât ar fi fost decent şi decât ar fi fost cazul asupra suferinţelor îndurate, îndeosebi în a doua parte a anilor ’70, de Vlad Georgescu. Suferinţe despre care, de altminteri, Vlad Georgescu a vorbit rar, discret şi, din câte îmi amintesc niciodată de la microfonul Departamentului românesc al postului de Radio Europa Liberă al cărui director adjunct şi apoi director a fost între anii 1982 şi 1988. Şi aceasta nu doar pentru că regulile interne destul de stricte le interziceau angajaţilor REL să se slujească de microfon pentru a-şi face cunoscute biografiile. În anii ’80, suferinţele românilor deveniseră prea multe şi prea grave pentru ca directorul Serviciului românesc al REL să nu le consacre nu numai editorialele sale, reunite şi publicate postum de Gelu Ionescu  în 1994, în volumul România anilor ’ 80, ci întreg spaţiul de emisie al postului. Felician Velimirovici nu îşi transformă capitolul într-un panegiric. Nu trece sub tăcere, sub motivul minciunilor pioase, colaborarea cu Securitatea, aşa capricioasă şi atât de subţire cât a fost ea, a viitorului disident.

Intenţia semnatarului cărţii, finalizată ca atare, este aceea de a înlocui grila „viaţa şi opera” sau perspectiva psiho-istorică cu o alta, definită de cercetător prin sintagma „viaţa şi timpurile”. E vorba despre o matrice care are avantajul de a spune multe despre sistemul politic şi matricele social-politice ale destinului lui Vlad Georgescu.

Timpurile au fost la început nefavorabile fiului unui inginer şcolit la Paris şi la Londra şi care avea bunici şi străbunici ce fuseseră generali ai Armatei Române. Vlad Georgescu le-a simţit ca atare în vremea liceului şi a studenţiei, atunci când a avut mereu şi chinuitor sentimentul că este un cetăţean „de clasa a doua” ce tremura de fiecare dată când era chemat la „cadre”. Situaţie şi umilinţe ce dădeau semne că s-au încheiat de îndată ce tânărului istoric i s-a îngăduit să studieze, să cerceteze, ba chiar şi să călătorească în relativă libertate, în libertatea condiţionată de după anii 1962-1963. Omul de ştiinţă Vlad Georgescu s-a afirmat puternic, nu doar pe plan intern, scrierile sale, numeroase şi consistente au fost publicate de edituri din ţară dar şi de peste hotare. Călătoriile, bursele în străinătate, conferinţele la marile universităţi americane i-au adus istoricului recunoaşterea internaţională şi sentimentul intrării în normalitate.

Vlad Georgescu şi Gertrud Dumitrescu (Ioana Crişan)

O normalitate ce a durat până în a doua jumătate a anilor  ’70, când a venit din nou vremea contra-elitelor, singurele care aveau dreptul de a defila şi ocupa spaţiul public. Demonstrând încă o dată persistenţa „felului în care ne-am îngăduit noi, românii, de mai multe ori în istorie, să ne automutilăm, omorându-ne moral, spiritual, şi nu rareori chiar fizic, cărturarii şi oamenii de bine”. O vocaţie asupra căreia Vlad Georgescu a reflectat adesea şi căreia i-a dat expresie în editorialul scris şi citit La moartea lui Mircea Eliade, la data de 26 mai 1986. O vocaţie ce s-a manifestat în vremea a ceea ce Vlad Georgescu numea „hecatomba provocată de regimul lui Dej şi al lui Ceauşescu”.

Prin 1976, Vlad Georgescu a avut din nou sentimentul că a devenit un „cetăţean de clasa a doua”. Că viitorul i se închide. I-au fost luate dreptul de a călători şi de a publica, de a conferenţia în public, de a se întâlni cu studenţii. Aşa şi-a început istoricul disidenţa care s-a suprapus cu aceea a mişcării Goma sau cu grevele minerilor din Valea Jiului, din vara anului 1977.

Nervozitatea regimului faţă de Vlad Georgescu s-a manifestat la cote maxime, i-au adus acestuia lungi ore de anchetă în beciurile Securităţii, dar şi câteva luni de arest.

Îndată după ce a fost pus în libertate, Vlad Georgescu s-a gândit la emigrare. Aşa după cum mărturisea soţia lui, arhitecta Mary Georgescu, istoricul deturnat de la rostul său, nu a optat pentru o plecare definitivă în Germania care ar fi fost mai la îndemână având în vedere că doamna Georgescu este de etnie germană, ci pentru Statele Unite, loc unde a ajuns după lungi demersuri şi aşteptări, dar şi în urma intervenţiei unor înalţi oficiali americani.

Disidenţa a continuat în misiune strălucit îndeplinită în anii în care Vlad Georgescu a condus Serviciul românesc al Radiourilor de la München (1982-1988). E vorba despre o disidenţă şi o misiune ce au compensat cu vârf şi îndesat cele câteva note, oricum nesemnificative, date de istoric Securităţii, în condiţii bine explicate în cartea de la care au pornit însemnările mele de astăzi.